Familiei mele, cu dragoste

Prolog

Dă-o dracului de reziliență! Noi vrem doar să trăim!

Beirutul este un loc care îți activează toate simțurile. Vizual, orizontul este dominat de cuiburi deșirate de cabluri telefonice și de electricitate — o împletire imprevizibilă de fire metalice care alcătuiește tipare haotice pe clădiri și peste străzi și maschează adeseori amestecul unic de stiluri arhitecturale: de la balcoane din fier forjat delicat care ar onora în mod normal o stradă pariziană la detalii și ornamente care evocă un trecut otoman. Auzul îți este asaltat de zgomotul traficului care nu se aseamănă unui murmur, ci unui bubuit, provocat de localnicii care forfotesc grăbiți pe drumurile înguste cu o intenție clară, de nestăpânit. Peste tot domnesc zarva și dezordinea. Fiind blocat în trafic pe o șosea cu două benzi de circulație, pe care se merge bară la bară, vei putea să observi cu siguranță vreun șofer îndrăzneț care încearcă cu insistență să se strecoare cu Mercedesul ușor uzat pe ceea ce el a desemnat ca ar fi o a treia bandă, una nouă, între cele două oficiale. Maniera asta de a improviza este un alt semn distinctiv al vieții de oraș. De exemplu, aproape în fiecare locuință există o soluție artizanală pentru penele zilnice de curent caracteristice de zeci de ani vieții de aici.

În ceea ce mă privește, nu a fost dragoste la prima vedere, însă, pe parcursul a cel puțin șase vizite făcute aici pentru a-i vedea pe părinții partenerei mele de viață, m-am îndrăgostit de farmecul orașului Bayrūt — sau Beyrouth, așa cum le este cunoscut vorbitorilor de limbă franceză. Orașul are mai multă viață, mai multă vitalitate febrilă decât orice alt loc în care am fost vreodată.

În capitala libaneză, stranietatea anului 2020, în toiul pandemiei de coronavirus, a fost deosebit de marcată. Dintr-odată, drumurile erau mai libere, orașul plin de adrenalină era mai liniștit decât de obicei. Imaginile postate pe rețelele de socializare cu orașul surprins înainte și după debutul pandemiei au arătat în mod clar o reducere a pâclei de smog care, de obicei, cuprinde metropola poluată, arătându-i adevărata frumusețe. „Natura se vindecă“ — spuneau oamenii în acea primăvară.

Libanezii nu au dus niciodată o viață ușoară, și chiar și acest moment de regenerare a fost umbrit de luni de hiperinflație și austeritate economică. Mai întâi s-a prăbușit lira libaneză, iar astfel oamenii și-au pierdut economiile de-o viață. Apoi prețurile s-au multiplicat. În tot acest timp, clicile politice rivale aflate la guvernare, care erau responsabile pentru tot colapsul, s-au certat și s-au învinuit reciproc. Orașul pe care l-am descoperit pe 4 august 2020 era mai liniștit decât de obicei, dar și profund afectat.

Primul indiciu pe care l-am avut că se întâmpla ceva neprevăzut în acea seară de joi, în timp ce mă întindeam în scaun după o zi întreagă petrecută sub soarele din Beirut, a fost un bubuit inițial care a făcut ca tablourile de pe perete să se zgâlțâie, vesela să se spargă, iar ceea ce-mi mai rămăsese din cafea să se verse peste marginile cănii. Am aruncat o privire la ceas. Era ora 18:08. Mi-am pus cana jos pe podea, așteptând ceea ce presupuneam că era un cutremur. Poate de cinci grade pe scara Richter? Nu unul puternic, dar cu siguranță ceva despre care aveam să discutăm la cină în seara aceea.

Clădirea noastră situată în cartierul Jnah a început să se zgâlțâie timp de treizeci de secunde. Poate că nu pare prea mult, dar pot să mărturisesc că, după ce am avut de-a face cu o întrerupere a mijloacelor de comunicație în timpul unui zbor cu care mă întorceam din Barcelona, chiar și zece secunde pot să pară o eternitate atunci când nu știi ce urmează să se întâmple. În cele din urmă, clădirea s-a oprit din zgâlțâit. Apoi geamurile apartamentului au fost spulberate. Am fost martor la momentul în care s-a auzit sunetul acela înfricoșător când aerul dinăuntrul apartamentului a fost aspirat, un zgomot puternic și ascuțit care mi-a făcut inima să bată mai repede. Între timp, restul familiei se adunase în camera de oaspeți. Ne-am uitat unii la alții, fiecare încercând să-și înțeleagă propriile sentimente, dar și reacțiile reprimate ale celorlalți. Ce-a fost asta?

În câteva minute, au început să curgă mesajele pe WhatsApp. „A fost o bombă.“ „A fost o explozie.“ „Uită-te la asta, a fost un atac.“ Într-un video pe care l-am primit se vedea un incendiu puternic care se răspândea violent în portul orașului și care fusese înglobat de o cupolă de praf și apoi de o explozie de reziduuri și moloz, care a acoperit zeci de străzi. Treptat, cupola s-a disipat, lăsând în loc un nor de tip ciupercă ce a tronat deasupra orașului pentru câteva minute ca un spirit modelat din nori cumulonimbus toxici.1

Fără ca noi să știm, 2 750 de tone de azotat de amoniu, care se aflau stocate de aproape un deceniu, fără măsuri de protecție, într-un depozit din port, luaseră foc și declanșaseră o explozie mai mare decât cea care distrusese Cernobîlul în 1986. Într-adevăr, explozia fusese suficient de puternică încât să producă trepidația geamurilor în Cipru, aflat la 150 de mile marine în largul Mării Mediterane.2 Undele de șoc au produs victime și pagube de-a lungul întregului oraș: 200 de persoane au murit, peste 6 000 au fost rănite grav, iar zeci de mii de clădiri au fost distruse. Cei care au fost răniți în urma spargerii geamurilor și a prăbușirii clădirilor își vor aminti toată viața aceste evenimente.

A doua zi, jurnaliști din toată lumea aveau să transmită în direct dintre ruinele portului. BBC le-a transmis telespectatorilor că această țară mică cu o populație de nici șapte milioane de locuitori (printre care eram și eu și jumătate de milion de refugiați sirieni) era deosebită. „Libanezii sunt renumiți pentru reziliența lor“ — așa au afirmat cei de la BBC.3 Un corespondent pentru The New York Times a întărit acest lucru: „Oricine cunoaște Libanul știe asta: libanezii sunt rezilienți“. Camerele mobile ale instituțiilor internaționale de presă au teleportat milioane de spectatori pe străzile din Beirut pentru a vedea dezastrul provocat ca și cum s-ar fi uitat la un film apocaliptic. Și apoi, în câteva ore, au trecut în mod inevitabil la alte evenimente de relatat.

Presa a stabilit că libanezii sunt rezilienți. Acum, să trecem la alte știri.

Ne plac poveștile despre reziliență. Sunt asemenea basmelor, ceea ce le face să fie nemuritoare. Și ne plac și oamenii rezilienți. Când auzim de vreo vedetă din sport care, în loc să fie demoralizată din cauza obstacolelor, pare să devină mai puternică datorită acestora, o venerăm ca și cum ar fi un supererou din filme. O apreciem pe talentata gimnastă Simone Biles, care a crescut într-un centru de plasament din cauză că mama ei s-a confruntat toată viața cu dependența. Apoi îl urmărim pe Peter Parker, cel crescut de mătușa lui după moartea tragică a familiei sale, care menține ordinea în New York, făcând acrobații pe clădirile orașului în calitate de Spider-Man. Când nu ne lăsăm captivați de performanțele lui LeBron James, unul dintre cei mai apreciați baschetbaliști din toate timpurile — crescut de o mamă cu probleme într-o atmosferă de fragilitate domestică și în larma sirenelor de poliție —, putem să-l admirăm pe Bruce Wayne, ai cărui părinți au fost uciși și care se răzbună cu sânge rece pe infractorii din oraș, deghizat ca Batman, apărătorul ordinii.

Aceștia sunt sportivii noștri preferați și cei mai de succes eroi fictivi ai societății. Ne place izbăvirea oferită de poveștile despre reziliență. Oferă o răsturnare satisfăcătoare de situație, în urma căreia victime nemerituoase se transformă în învingători sărbătoriți.

Aceste imagini ale rezilienței nu păreau a fi deloc potrivite în timp ce mergeam printre ruinele Beirutului în ziua de după explozie. Aerul emana o iuțeală caustică ce i-a făcut pe câțiva norocoși să treacă de la măștile chirurgicale simple din perioada COVID la cele de tip N95. Deși zarva determinată de trafic se redusese, acum se auzea sunetul sticlei sparte — fie că cioburi mici erau strivite sub tălpile noastre, de parcă ar fi fost zăpadă proaspătă, înghețată, un scârțâit care semăna cu un clinchet muzical, fie erau măturate; sau, la un nivel mai orchestral, cioburi care cădeau de la înălțime, din clădiri, în containerele improvizate de jos. Oriunde te uitai în jur, vedeai localnici obosiți, înarmați cu mături, de parcă orașul lor făcut țăndări putea fi vindecat dacă măturau cu insistență.

O televiziune turcă de știri, TRT World, a fost prima însă care a surprins cu o acuratețe mai mare ce simțeau și ce spuneau de fapt localnicii: „Chiar credeam că am văzut totul în această țară uitată de Dumnezeu. Cât de mult mai trebuie să îndurăm? Dacă mai aud o singură dată pe cineva care spune că suntem «rezilienți», o să-mi pierd controlul. Dă-o dracului de reziliență. Nu vrem să fim rezilienți. Vrem doar să trăim!“4, a declarat unul dintre localnici pentru TRT. O scriitoare libaneză, Lina Mounzer, a vorbit în numele multora atunci când a adus în discuție fantezia aparent fermecătoare a rezilienței. „Am ajuns, în cele din urmă, să recunoaștem că un mit nu este o consolare pentru o viață trăită pe jumătate, oricât de atrăgător ar fi acel mit.“5