Pentru pacienții mei.

Și pentru Jill, Olivia, Reese și Ayrton…
Pentru răbdarea voastră

NOTA AUTORULUI

Ca să scrii despre știință și medicină pentru publicul larg, trebuie să găsești echilibrul dintre concizie și nuanțe, rigoare și ușurința lecturii. Am făcut tot ce am putut pentru a descoperi combinația optimă, redând corect substanța, dar păstrând cartea accesibilă cititorului profan. Vă las pe voi să hotărâți dacă mi-am atins obiectivul.

Introducere

În vis, încerc să prind ouăle care cad.

Stau pe un trotuar într-un oraș mare și murdar care seamănă mult cu Baltimore, ținând în mâini un coș căptușit și privind în sus. La fiecare câteva secunde, văd un ou care cade spre mine și alerg încercând să-l prind în coș.

Ouăle cad repede și fac tot ce pot ca să le prind, fugind încolo și-ncoace și întinzând coșul ca pe o mănușă de jucător de baseball. Dar nu pot să le prind pe toate. Unele dintre ele — multe dintre ele — se izbesc de sol, împroșcând cu gălbenuș peste tot, pe pantofii mei și pe halatul de medic. Îmi doresc cu disperare să se oprească.

De unde vin ouăle? Probabil că e un tip acolo sus, pe acoperișul clădirii sau într-un balcon, care pur și simplu le aruncă peste balustradă. Dar nu pot să-l văd și sunt așa de ocupat, încât abia am timp să mă gândesc la el. Nu fac decât să alerg dintr-o parte în alta, încercând să prind cât mai multe ouă posibil. Și eșuez lamentabil. Emoția mă copleșește în timp ce-mi dau seama că, oricât de mult mă străduiesc, nu voi putea niciodată să prind toate ouăle. Mă simt depășit și neajutorat.

Iar atunci mă trezesc, ratând încă o dată șansa unui somn valoros.

Uităm aproape tot ce visăm, dar, după 20 de ani, nu prea reușesc să-mi scot visul ăsta din cap. Mi-a invadat de multe ori nopțile pe când eram rezident la chirurgie la Spitalul Johns Hopkins, pregătindu-mă să devin chirurg oncolog. A fost una dintre cele mai bune perioade din viața mea, chiar dacă au fost momente când am simțit că o iau razna. Nu era ceva neobișnuit pentru mine și colegii mei să muncim 24 de ore fără pauză. Jinduiam după somn. Visul ăsta mi-l tot distrugea.

Chirurgii care lucrau la Hopkins erau specializați în cazuri grave, precum cancerul pancreatic, ceea ce însemna că adesea erau singurele persoane care-l despărțeau pe pacient de moarte. Cancerul pancreatic se dezvoltă în liniște, fără simptome, iar când se descoperă este adesea destul de avansat. Operația era o opțiune doar pentru aproximativ 20-30% dintre pacienți. Eram ultima lor speranță.

Arma noastră preferată era ceva numit procedura Whipple, care presupunea îndepărtarea vârfului pancreasului și a părții superioare a intestinului subțire, denumită duoden. Este o operație dificilă, periculoasă, iar la început era aproape întotdeauna fatală. Cu toate acestea, chirurgii continuau să o facă; atât de grav este cancerul pancreatic. Deja la momentul în care eram rezident, peste 99% dintre pacienți supraviețuiau cel puțin 30 de zile după această operație. Devenisem destul de performanți la prinsul ouălor.

La vremea aceea, eram hotărât să devin cel mai bun chirurg oncolog posibil. Chiar muncisem din greu ca să ajung unde mă aflam; majoritatea profesorilor mei de liceu nu se așteptaseră să ajung la facultate , ba nici măcar părinții mei, și cu atât mai puțin să termin Stanford Medical School. Dar, din ce în ce mai mult, mă simțeam rupt în două. Pe de o parte, îmi plăcea complexitatea operațiilor și eram entuziasmat de fiecare dată când terminam cu succes o procedură. Îndepărtasem tumora — prinsesem oul sau cel puțin așa credeam.

Pe de altă parte, începeam să-mi pun problema cum se definește „succesul“. Adevărul era că1 aproape toți pacienții oricum aveau să moară în câțiva ani. Oul avea să se izbească inevitabil de pământ. De fapt ce făceam?

Când am conștientizat într-un final inutilitatea acestui lucru, am devenit așa de frustrat, încât am renunțat la medicină în favoarea unei cariere complet diferite. A urmat însă un complex de evenimente care a ajuns să-mi schimbe fundamental felul în care mă raportam la sănătate și boală. Am revenit la profesia de medic cu o abordare nouă și cu speranțe noi.

Motivul se regăsește în visul meu despre ouăle care cad. Pe scurt, avusesem într-un final revelația că singura cale de a rezolva problema nu era să devenim mai abili la prinsul lor. În schimb, trebuia să încercăm să-l oprim pe tipul care le arunca. Trebuia să descoperim cum să ajungem în vârful clădirii, să-l găsim pe tip și să-l anihilăm.

Mi-ar fi plăcut teribil să fac asta în viața reală; ca tânăr boxer, aveam un croșeu de stânga destul de puternic. Dar evident că medicina e puțin mai complicată. Până la urmă, mi-am dat seama că trebuia să abordăm situația — ouăle care cădeau — într-un fel complet diferit, cu o altă paradigmă de gândire și folosind un set distinct de instrumente.

Pe scurt, despre aceasta este cartea de față.

PARTEA I

CAPITOLUL 1

Jocul îndelungat

De la moarte rapidă la moarte lentă

Vine un moment când trebuie să încetăm să mai scoatem oameni din râu. Trebuie să ne ducem în amonte și să descoperim unde cad în apă.

EPISCOPUL DESMOND TUTU

Nu o să-l uit niciodată pe primul pacient pe care l-am văzut murind. Eram la începutul celui de-al doilea an la facultatea de medicină și-mi petreceam o seară de sâmbătă făcând voluntariat la spital, activitate pe care facultatea ne încuraja să o facem. Dar se presupunea că trebuia să fim doar observatori, pentru că în perioada aceea nu aveam cunoștințe destule cât să facem bine pe cineva și eram din cauza asta periculoși.

La un moment dat, o femeie cam de 35 de ani a venit la camera de gardă spunând că respiră greu. Era din East Palo Alto, un fief al sărăciei în acel oraș foarte bogat. În timp ce asistentele lipeau pe ea un set de senzori EKG și-i puneau o mască de oxigen pe nas și pe gură, stăteam lângă ea, încercând să-i distrag atenția și făcând conversație. Cum te cheamă? Ai copii? De când te simți așa?

Deodată, fața i s-a încordat de spaimă și a început să respire cu dificultate. Apoi și-a dat ochii peste cap și a leșinat.

În câteva secunde, nenumărate asistente și medici au invadat holul camerei de gardă și au început să-i aplice un „cod“, introducându-i un tub pe gât și injectându-i o mulțime de medicamente puternice într-un ultim efort de a o resuscita. Între timp, unul dintre rezidenți a început să-i facă compresii toracice. La fiecare câteva minute, toată lumea făcea un pas în spate, medicul de gardă îi lipea padelele defibrilatorului pe piept, iar corpul i se convulsiona traversat de șocul electric. Totul avea o coregrafie exactă; cunoșteau procedura.

M-am făcut mic într-un colț, încercând să nu le stau în drum, dar rezidentul care făcea manevrele de resuscitare m-a zărit și a zis: „Hei, colega, poți să vii aici să mă ajuți? Trebuie doar să apeși cu aceeași forță și în același ritm cum fac eu acum, bine?“

Așa că am început să fac compresii, pentru prima oară în viața mea, pe cineva care nu era un manechin. Dar nimic nu funcționa. Femeia a murit, chiar acolo pe masă, în timp ce eu continuam să-i apăs pieptul. Cu doar câteva minute mai devreme, o întrebasem despre familia ei. O asistentă a tras cearșaful să-i acopere fața și toți s-au împrăștiat la fel de repede cum veniseră.

Aceasta nu era o întâmplare neobișnuită pentru niciunul dintre cei din încăpere, dar eu am fost îngrozit, oripilat. Ce naiba tocmai se întâmplase?

Aveam să mai văd mulți pacienți murind, dar moartea acelei femei m-a bântuit ani de zile. Bănuiesc acum că probabil murise din cauza unui embolism pulmonar major, dar tot am continuat să mă întreb de fapt ce problemă avea. Ce se întâmplase înainte să ajungă la camera de gardă? Și oare lucrurile s-ar fi petrecut diferit dacă ar fi avut mai ușor acces la îngrijire medicală? Oare soarta ei tristă ar fi putut fi schimbată?

Ulterior, din poziția de chirurg rezident la Johns Hopkins, aveam să învăț că moartea vine cu două viteze: rapidă și lentă. În zonele urbane din Baltimore, moartea rapidă domnea pe străzi, răspândită prin arme, cuțite și autovehicule care merg cu viteză. Pe cât de pervers sună, violența orașului era o „componentă“ a programului nostru de pregătire. Deși alesesem Hopkins datorită excelenței sale în chirurgia cancerului de ficat și pancreatic, faptul că avea în medie mai mult de zece cazuri de răni deschise pe zi, în mare parte provocate de gloanțe sau plăgi prin înjunghiere, însemna că eu și colegii mei urma să avem suficiente ocazii să ne dezvoltăm abilitățile chirurgicale reparând corpuri care adesea erau prea tinere, sărace, de culoare și de sex masculin.

Dacă rănile deschise apăreau predominant noaptea, zilele erau dedicate pacienților cu afecțiuni vasculare, boli digestive și, mai ales, cancer. Diferența era că „rănile“ acestor pacienți erau provocate de tumori care creșteau lent și dura mult până să fie depistate, deși nici dintre ei nu supraviețuiau toți — nici măcar cei bogați, cei care se aflau în vârful piramidei. Cancerul nu știe cât de bogat ești. Sau cine e chirurgul tău, pe bune! Dacă vrea să descopere o modalitate de a te ucide, o s-o găsească. Până la urmă, morțile astea lente au ajuns să mă deranjeze și mai tare.

Dar aceasta nu este o carte despre moarte.