Părinților și eroilor mei,
Charles și Elinor

Introducere

Idei care circulă între SUA și Japonia

Pe la jumătatea facultății, am avut norocul să câștig o bursă de la National Science Foundation, care mi-a permis să locuiesc în Japonia timp de un semestru. Scopul meu era să analizez cum îmbătrânesc oamenii în Japonia și părerile lor despre bătrânețe. Știam că japonezii trăiesc cel mai mult.1 Deși numeroși cercetători au pus acest lucru pe seama unei diete sănătoase sau a diferențelor genetice, mă întrebam dacă nu cumva exista și o dimensiune psihologică care să le confere un avantaj.

Înainte de a mă muta în Japonia pentru șase luni, am vizitat-o pe bunica Horty în Florida. Imediat ce am coborât din avion, mi-a aruncat o privire și a spus:

— Ai nevoie de vitamine.

Era convinsă că facultatea și vremea mohorâtă din Boston mă epuizaseră, așa că am pornit să cumpărăm ce înțelegea ea prin vitamine: toate portocalele și grepfruturile pe care le puteam căra de la băcănie.

Bunica Horty participa la competiții de golf și, întrucât locuise în New York, adora să meargă pe jos, așa că nu a fost chiar o joacă să țin pasul cu ea în timp ce pășea hotărâtă prin magazin, până când s-a prăbușit. M-am grăbit spre ea, am ajutat-o să se ridice și, spre groaza mea, am descoperit o tăietură la picior care sângera.

— Nu doare, m-a asigurat ea printre dinți.

Chiar s-a forțat să zâmbească, dată fiind natura ei stoică.

— Ar trebui să vezi cum arată adversarul meu, a glumit ea.

„Adversarul“ se afla la picioarele noastre: o ladă de lemn cu colțurile întărite cu metal ascuțit, zimțat; dintr-un colț picura acum niște sânge. Am lăsat coșurile de cumpărături și am ajutat-o pe bunica să își adune lucrurile căzute din poșetă.

Spre ieșire, l-a abordat pe proprietar, care îi aruncase o privire rapidă când auzise că a căzut, înainte de a se întoarce la tabloidul pe care îl răsfoia la casă.

— Nu ar trebui să lași lăzi în mijlocul magazinului, i-a spus bunica, mult mai politicos decât merita. M-aș fi putut răni.

În acest timp, sângele i se prelingea pe gambă.

Proprietarul a analizat-o de sus până jos, apoi a privit spre lada din mijlocul raionului.

— Păi, poate că nu ar trebui să mai ieși din casă, i-a spus el cinic. Nu e responsabilitatea mea că bătrânii cad tot timpul. Așa că nu arunca vina pe mine.

Maxilarul lui Horty aproape că a atins podeaua. Cât despre mine, aș fi vrut să îi smulg tabloidul din mână, dar i-am aruncat doar o privire ucigătoare și am condus-o pe bunica spre mașină. În ciuda obiecțiilor sale, am dus-o la medic. Piciorul era bine; doctorul a spus că era doar o tăietură cu aspect dramatic, dar superficială de altfel. A adăugat că bunica părea să se bucure de o sănătate destul de bună.

Am crezut că povestea se va sfârși acolo, însă în după-amiaza aceea avusese loc o schimbare profundă. Seara, Horty m-a rugat să îi ud copacul de avocado, lucru pe care adora să îl facă ea însăși. A doua zi mi-a spus că nu era sigură că poate să conducă și m-a rugat să o duc la coafor, unde avea programare. Părea că rememorează cuvintele proprietarului magazinului și punea la îndoială competența ei de persoană în vârstă, cum nu mai făcuse până atunci.

Din fericire, până la plecarea mea în Japonia, Horty a reușit să-și alunge temerile induse de perspectiva ageistă. În dimineața de dinaintea plecării, a insistat să mă ia la o plimbare lungă, în pas alert, pentru a-mi întinde picioarele înaintea zborului de durată. Când ne-am întors, mi-a dat o listă scrisă de mână cu recomandări de restaurante, în urma vizitei pe care o făcuse cu bunicul în Japonia în urmă cu două decenii.

Dar în timp ce îi făceam cu mâna lui Horty și mă îndreptam către Tokio, nu m-am putut abține să nu mă întreb: dacă doar câteva cuvinte negative puteau afecta o persoană atât de puternică și de curajoasă cum era Horty, oare ce efect aveau asupra noastră ca nație stereotipurile negative de vârstă? Ce putere aveau ca să schimbe efectiv modul în care îmbătrânim? Și ce putere am putea avea noi dacă am schimba modul în care gândim și vorbim despre bătrânețe?

Vedetele rock în vârstă din Tokio

În timp ce mă adaptam la noua mea viață din Tokio, gândurile îmi zburau deseori înapoi la bunica Horty, cum își uda ea copacul de avocado în răcoarea apusului din Florida și mă întrebam ce părere ar avea ea despre locul acesta unde maeștrii bucătari specializați în sushi, în vârstă de o sută de ani, erau constant sărbătoriți de televiziuni și unde rudele vârstnice erau servite primele la masă.

Mă aflam încă în Japonia când a avut loc sărbătoarea națională denumită Keiro No Hi. În timp ce mă plimbam prin Parcul Shinjuku în ziua aceea, am trecut pe lângă grupuri întregi de halterofili, unii dintre ei fără tricou, unii în tricouri sport mulate, toți cu vârste cuprinse între șaptezeci și optzeci de ani, care se plimbau de colo-colo ridicând greutăți și făcând paradă cu corpurile lor tonifiate. Cu ocazia acestei sărbători, în întreaga țară oamenii traversau arhipelagul în toate direcțiile cu trenul de mare viteză, cu barca și cu mașina, întorcându-se acasă pentru a-și vizita rudele în vârstă. În ziua aceea, restaurantele serveau mese gratuite seniorilor; pentru cei cu mobilitate redusă, elevii aveau să pregătească și să livreze caserole pline de sushi proaspăt și legume tempura prăjite ușor.

Keiro No Hi se traduce prin „Ziua respectului față de vârstnici“, dar evident că japonezii făceau asta în fiecare zi a anului. Cursurile de muzică erau pline de seniori care încercau să cânte la chitară electrică pentru prima dată la vârsta de șaptezeci și cinci de ani. Chioșcurile de ziare erau pline de reviste manga colorate, acele cărți de benzi desenate populare, pentru cititori de toate vârstele, care cuprindeau povești despre îndrăgostiți mai în vârstă. Japonezii tratau bătrânețea ca pe ceva de care să te bucuri, un aspect al vieții, și nu ca pe ceva de temut sau detestat.

În America, perspectiva culturală era diferită. Nu era vorba doar de interacțiunea bunicii cu proprietarul magazinului care detesta vârstnicii; atitudinea aceasta era vizibilă peste tot: pe panourile publicitare pentru tratamente pentru piele „care sfidează bătrânețea“, în reclamele de seara târziu de la televizor, unde chirurgii esteticieni locali vorbesc despre riduri ca niște generali care descriu forțe inamice ostile, în saluturile infantilizante cu care persoanele în vârstă erau întâmpinate în restaurante și la cinema. Oriunde priveam, în emisiuni televizate, în povești și pe internet, bătrânețea era tratată ca și cum ar fi fost egală cu uitarea, slăbiciunea și declinul.

În Japonia am înțeles că modul în care îmbătrânim este influențat de cultura în care trăim. Gândiți-vă la menopauză, de exemplu. Am aflat că în cultura japoneză nu se face mare caz de ea, fiind tratată ca un aspect natural al îmbătrânirii, ce poate conduce către o etapă prețioasă din viață, și nu ca un combustibil pentru acele stereotipuri occidentale legate de iritabilitatea feminină și inactivitatea sexuală, care cataloghează menopauza drept o afecțiune a vârstei de mijloc. Și care este rezultatul faptului că japonezii sunt mai puțin înclinați să stigmatizeze acest aspect natural al îmbătrânirii decât americanii? Japonezele sunt mult mai puțin predispuse să sufere de bufeuri, dar și de alte simptome ale menopauzei, decât femeile de aceeași vârstă din SUA și Canada2. Și s-a descoperit că japonezii în vârstă, care sunt tratați din punct de vedere cultural ca niște „vedete rock în țara lor“, conform antropologului care a coordonat acest studiu, au niveluri mai mari de testosteron decât bărbații europeni3. Aceasta sugerează că libidoul îmbătrânește diferit, în funcție de modul în care cultura în care trăiești percepe și tratează bătrânețea.

Am început să mă întreb cât de mult influențează cultura convingerile individuale despre bătrânețe — ce credem despre vârstnici și despre îmbătrânire. Și eram curioasă în ce măsură aceste convingeri individuale, la rândul lor, influențează procesul îmbătrânirii. Oare atitudinea lor față de bătrânețe ar putea explica de ce japonezii au cea mai lungă durată de viață din lume?

Mersesem la facultate pentru a studia psihologia socială, știința care analizează modul în care gândirea, comportamentul și sănătatea oamenilor sunt influențate de societate și de grupurile cărora le aparțin și cu care interacționează. Doream să mă concentrez pe experiența persoanelor în vârstă care erau excluse din majoritatea studiilor psihologice. Întrebarea cu care mă confruntam acum era cum să măsor impactul unui lucru atât de amorf, precum cultura, asupra unui aspect atât de clar definit, cum este biologia umană.

Impactul convingerilor despre bătrânețe asupra sănătății, în procesul îmbătrânirii

Când m-am întors la Boston, am început să testez impactul stereotipurilor culturale de vârstă asupra sănătății și vieții oamenilor în vârstă. În studiile pe care le-am realizat, am descoperit că vârstnicii cu percepții mai degrabă pozitive despre bătrânețe se prezentau mai bine din punct de vedere fizic și cognitiv decât cei cu percepții mai degrabă negative; ei prezentau o probabilitate mai ridicată de a se vindeca de afecțiuni severe, aveau o memorie mai bună, mergeau mai repede și chiar trăiau mai mult4.