 EDITORI: Silviu Dragomir, Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Raluca Hurduc

 DESIGN: Alexe Popescu

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Dan Crăciun

 CORECTURĂ: Irina Botezatu, Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing SRL.

Titlul original: The Transformation: Discovering Wholeness and Healing After Trauma

Autor: James S. Gordon M.D.

Published by arrangement with HarperOne, an imprint of HarperCollins Publishers.

Această carte conține sfaturi și informații referitoare la îngrijirea sănătății. Trebuie utilizată ca o resursă suplimentară și nu va înlocui opinia doctorului dumneavoastră sau a unui alt profesionist din domeniul medical. Dacă știți sau suspectați că aveți o problemă de sănătate, este recomandat să cereți sfatul medicului dumneavoastră înainte de a vă înscrie în orice fel de program medical sau a urma vreun tratament. S-au depus toate eforturile pentru a asigura acuratețea informațiilor conținute în această carte la data publicării ei. Editorul și autorul își declină răspunderea pentru orice consecințe medicale pe care le-ar putea avea aplicarea metodelor sugerate în această carte.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-335-9

ISBN (epub): 9786067893939

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

Introducere

Există două idei greșite, comune și periculoase, legate de traumele psihice.

Prima este că trauma (cuvântul vine din limba greacă și înseamnă „vătămare“ sau „rană“) este trăită numai de unii dintre noi: combatanții sau civilii dintr-un război, victimele unor dezastre naturale, supraviețuitorii violurilor și incesturilor, copiii care au trăit în cele mai aspre și sordide familii.

A doua este că trauma ar fi un dezastru total, care cauzează o schilodire emoțională permanentă și care necesită tratament pe viață, limitând sever viețile celor care au trăit-o.

De fapt, cu toții trăim traume, mai devreme sau mai târziu. Într-un sondaj guvernamental, 60% dintre adulții americani au spus că, în copilărie, au suferit abuzuri și/sau neglijență grave. Studiile cu privire la experiențele adverse din copilărie*1 (ACE) din anii 1990 raportau că mai mult de un sfert dintre americanii chestionați, indivizi din clasa de mijloc, bine educați și cu situație financiară bună, au fost, în copilărie, „loviți des sau foarte des… atât de tare, încât le rămâneau semne sau erau răniți“.

Este traumatizant să ai o boală fatală2, o dizabilitate pe termen lung sau o durere cronică. La fel este și să ai grijă de o persoană aflată în această stare3.

Sărăcia este traumatizantă4, la fel și rasismul5 și discriminarea în funcție de sex6.

Pierderea unei relații de dragoste7 este profund traumatizantă. La fel este și pierderea unui loc de muncă8, acela care dădea sens și scop vieții tale.

Și noi toți9, dacă trăim suficient, va trebui să facem față traumei cauzate de pierderea celor dragi și, la bătrânețe, traumei cauzate de fragilitatea fizică urmată de moarte.

Trauma apare în viața tuturor și consecințele sale pot fi teribile. Acesta este adevărul. Aceasta este vestea proastă. Vestea bună este că noi toți putem folosi instrumentele conștiinței de sine și ale autoîngrijirii pentru a ne vindeca traumele, ba chiar pentru a deveni mai sănătoși și mai întregi decât am fost vreodată. Dacă acceptăm durerea pe care o cauzează trauma, aceasta ne poate deschide mințile și corpurile unei schimbări vindecătoare. Dacă ne relaxăm în haosul pe care îl aduce, poate lua naștere o nouă ordine, mai flexibilă și mai stabilă. Inimile noastre frânte se pot deschide cu o considerație blândă și o nouă dragoste față de semeni, precum și față de noi înșine.

Aceasta este vechea înțelepciune a șamanilor, cei mai vechi tămăduitori indigeni ai planetei noastre și, de asemenea, a măreței noastre tradiții religioase și spirituale: suferința este solul din care cresc înțelepciunea și compasiunea; este școala pe care o absolvim, dedicați vindecării suferinței altora. Studii științifice recente despre dezvoltarea posttraumatică ajung la concluzii similare.

Asta știu eu după cincizeci de ani de activitate cu oameni traumatizați și din lupta cu provocările obișnuite, din care învăț mereu, și pierderile care mi-au sfâșiat inima în propria mea viață. Asta vreau să-ți împărtășesc aici și acum, în Transformarea traumei.

Cu cincizeci de ani în urmă, ca rezident la camera de gardă de la Jacobi, spitalul public din Bronx, am cunoscut-o pe Diana și am început activitatea în domeniul vindecării traumelor.

La facultatea de medicină, am învățat să pătrund în lumea interioară a copiilor cu probleme și a bătrânilor care se luptă cu boli letale, precum și să-mi ascult propria nedumerire și propriile probleme. I-am cerut ajutor lui Robert Coles, un tânăr psihiatru de la Harvard Health Services, care lucra cu copiii afro-americani ce sfidau mulțimile înspăimântătoare pentru a se integra în școlile din New Orleans. Bob m-a ajutat să învăț din experiență proprie lecțiile lui Freud — cum traumele mele din copilăria timpurie, legate de pierderi și abuzuri uitate, mă făceau mai vulnerabil în fața pierderilor prezente. De asemenea, a reprezentat un exemplu de vulnerabilitate personală și dedicație curajoasă, împărtășindu-mi durerile și pierderile lui și arătându-mi că îmi pot aduce contribuția la vindecarea lumii, dar și a fiecărui pacient în parte. Bob m-a ajutat să aflu cine sunt și să-mi apreciez identitatea — un sentiment trainic al sinelui, care m-a ajutat să trec prin momentele dificile.

Când eram student și lucram în secția medicală sau în cea de psihiatrie, mă bucuram și de sfaturile altor profesori care au început să apară — în cărți, dar și în viața mea.

La început10, a fost cartea Omul în căutarea sensului vieții, un volum subțire de amintiri scris de Viktor Frankl, psihiatru evreu austriac pe care naziștii l-au ținut închis în lagărul de concentrare. La Auschwitz, în mijlocul celor mai neomenești abuzuri și al celei mai de neimaginat suferințe, Frankl și-a găsit scopul și sensul vieții. „Suferința încetează să mai fie suferință“, scria Frankl, „în momentul în care își găsește sensul“. El și-a găsit sensul în aprecierea, înțelegerea și compasiunea față de semenii săi întemnițați și față de sine. Și-a dat seama, chiar în timp ce soția sa era condamnată la moarte în alt lagăr de concentrare, că „dragostea este binele suprem înspre care poate tinde ființa umană“. A învățat „să spună «da» vieții în ciuda tuturor lucrurilor“. Citindu-l pe Frankl și admirându-l, am știut că și eu vreau să fac la fel.

Pentru a o ajuta pe Diana să se vindece a fost nevoie de tot ce m-a învățat Bob — și cărțile, facultatea și rezidențiatul —, solicitând o disponibilitate de a învăța și de a-mi asuma riscuri emoționale pe care nu mi le-aș fi putut imagina.

Diana a ajuns în toiul haosului obișnuit care apărea târziu în noapte. Avea o față de zână, păr castaniu tuns scurt și un corp mic și musculos. Purta o fustă conică și o bluză cu Peter Pan și vorbea cu un accent de Bronx, dar cizelat, care amesteca limbajul străzii cu observații psihologice nonșalante, dar surprinzător de corecte. Fișa ei medicală era plină de diagnostice sumbre. Mai mulți psihiatri11 făceau referire la „tulburarea de personalitate borderline“, altul la „personalități multiple“; iar altul sugera că este „schizofrenică“. Mi-a spus că terapeutul pe care îl are în prezent tocmai își termina rezidențiatul și că ea se gândea la sinucidere.

Următorii doi ani, eu și Diana ne-am întâlnit de trei, patru ori pe săptămână. Eu eram doctorul ei, iar ea era profesoara mea. Fiecare sesiune era surprinzătoare și captivantă. Nu știam niciodată cine urma să-și facă apariția în cabinetul meu: o fetiță înspăimântată în vârstă de opt ani; o versiune criminală a mamei sale, cu rânjetul pe față; o tânără sofisticată de douăzeci și ceva de ani; un copil neajutorat care își suge degetul.

Trăsăturile fizice ale Dianei păreau să se schimbe odată cu personalitatea ei. Vocea ei cobora în suspine și se ridica în țipete și strigăte. Uneori, se retrăgea într-un colț și se uita lung, ca o sălbatică, ca și cum ar fi văzut fantoma mamei sale. Trauma ei severă se pare că a determinat fragmentarea sinelui, disocierea acestuia în mai multe personalități care nu erau conștiente una de cealaltă. Studiile de caz ale lui Freud prindeau viață în cabinetul meu.

A devenit clar pentru mine că diagnosticul Dianei era mult mai puțin important decât fusese trauma timpurie, profundă și adesea repetată, responsabilă pentru suferința ei. Odată, am înțeles cum abuzul din copilărie a dat naștere celor mai tulburătoare și năucitoare simptome ale Dianei. „Sunt un gunoi. Mă scufund“, a mârâit ea la mine într-o după-amiază la mai mult de un an după ce începuserăm terapia, pe atât de furioasă pe cât era de rușinată. „Mama mea“, a spus ea printre suspine și sughițuri, retrăind totul în momentul respectiv, „mă băga cu capul în gunoi. Îmi spunea că acolo trebuie să fiu.“

Uneori eram uluit de furia Dianei — cauzată de lipsa mea de atenție sau chiar la cel mai mic semn de lipsă de onestitate. Uneori mă speria de-a dreptul prin ce trece și ce ar putea face încercând să se rănească. Între o temere și alta, și toate eforturile mele de a o înțelege și de a înțelege ce încearcă să mă învețe despre mine ca terapeut și ca persoană, am simțit cum mi se deschide inima, poate mai mult decât oricând, brațele mele întinzându-se să strângă la piept un copil înspăimântat, întreaga ființă care trăia în această tânără scindată, tulburată și curajoasă.