Giulia Enders

Șarmul discret al intestinului

Povestea celui mai subestimat organ al corpului

Traducere din germană de

Mircea Dragoman

Lifestyle Publishing

2016

COLECȚIE COORDONATĂ DE:

Constantin Dumitru

Pentru toți părinții care își cresc singuri copiii, care investesc atât de multă dragoste și energie în copiii lor, așa cum a făcut și mama pentru sora mea și pentru mine.

Și pentru Heidi.

Cuvânt-înainte

Eu am fost născută prin cezariană și nu am fost alăptată. Ceea ce mă face să fiu un exemplu perfect al tipului de intestin pe care îl au oamenii în secolul XXI. Dacă aș fi știut atunci mai multe lucruri despre intestine, aș fi putut să pariez de ce boli urma să sufăr la un moment dat. În primul rând am avut intoleranță la lactoză. Nu m-am mirat deloc de ce în al cincilea an de viață am putut să beau din nou lapte, iar mai târziu m-am îngrășat foarte tare, apoi am slăbit foarte mult. Și apoi mult timp mi-a fost bine și mai târziu am avut „rana“.

Pe când aveam șaptesprezece ani mi-a apărut, cu totul fără niciun motiv, o mică rană pe piciorul drept. Pur și simplu rana nu se vindeca, așa că după o lună m-am dus la medic. Doctorița nu știa despre ce era vorba cu adevărat, așa că mi-a prescris un unguent. După trei săptămâni tot piciorul îmi era acoperit cu răni. În curând ambele picioare, brațele și spatele. Uneori chiar și fața. Din fericire era iarnă și cu toții au crezut că aveam un herpes și o zgârietură pe față.

Niciun medic nu m-a putut ajuta — era, probabil, o formă de dermatită neurologică. M-au întrebat dacă eram cumva supusă unui mare stres sau dacă nu mă simțeam bine sufletește. Cortizonul mă ajuta un pic, dar cum întrerupeam utilizarea, începeau să reapară simptomele. Timp de un an am îmbrăcat, atât iarna, cât și vara, ciorapi lungi pentru ca rănile mele să nu ude pantalonii. Și la un moment dat m-am mobilizat și am început să încerc să găsesc singură rezolvarea. Printr-o întâmplare, am dat peste o relatare despre o afecțiune dermatologică asemănătoare. Un bărbat o dobândise după ce utilizase antibiotice și la fel și eu fusesem nevoită să utilizez antibiotice cu câteva săptămâni înainte de prima rană.

Și din acel moment nu mi-am mai tratat pielea ca pe aceea unui bolnav de dermatită, ci ca pe cea a unei persoane cu o afecțiune a intestinului. Nu am mai consumat produse lactate, am renunțat aproape complet la gluten, am consumat diferite tipuri de bacterii și am început să mă hrănesc în general mai sănătos. În acea perioadă am făcut unele experimente destul de nebunești... dacă aș fi studiat deja medicina, probabil că aș fi îndrăznit să duc numai jumătate dintre ele la capăt. La un moment dat, am luat supradoze de zinc timp de mai multe săptămâni și, drept urmare, am avut, timp de mai multe luni, un simț supradezvoltat al mirosului.

Și într-un final am reușit, cu ajutorul câtorva trucuri, să capăt control asupra bolii mele. A fost un succes plin de învățăminte și am simțit din toată ființa mea faptul că a cunoaște înseamnă a avea putere. Așa că am început să studiez medicina.

În timpul primului semestru mi s-a întâmplat să stau în timpul unei petreceri lângă un băiat care avea cel mai puternic miros de gură din câte am simțit eu vreodată. Era un miros cu totul atipic — nu era acea aromă acidă de hidrogen a domnilor mai în vârstă atunci când sunt stresați sau mirosul dulceag și rânced al doamnelor care mănâncă prea mult zahăr. După o vreme m-am mutat de lângă el. A doua zi am aflat că murise. Se sinucisese. Multă vreme m-am gândit la el. Era posibil ca un intestin bolnav să miroasă așa de tare și ca o astfel de afecțiune să influențeze și starea sufletească?

După o săptămână, am îndrăznit să vorbesc cu o prietenă foarte bună despre bănuielile mele. La câteva luni distanță aceasta s-a îmbolnăvit de o gripă foarte puternică cu localizare stomacal-intestinală. Se simțea cu adevărat mizerabil. La următoarea noastră întâlnire mi-a spus că ar putea fi ceva adevărat în teoria mea, deoarece de mult nu se mai simțise atât de rău din punct de vedere psihic. Acesta a fost impulsul care m-a făcut să mă ocup mai intens de această temă. Și astfel am descoperit o întreagă ramură de cercetare, al cărei obiect de studiu era legătura dintre intestine și creier. Un domeniu de cercetare cu o dezvoltare foarte rapidă. Dacă acum aproximativ zece ani existau numai foarte puține lucrări publicate pe acest subiect, între timp putem vorbi despre mai multe sute de articole științifice. Felul în care intestinul ne influențează sănătatea și starea de bine este una dintre cele mai noi direcții de cercetare ale timpurilor noastre! Renumitul biochimist american Rob Knight spunea într-un articol din revista Nature că este vorba despre o temă de cercetare care este cel puțin la fel de promițătoare precum cercetarea celulelor stem. Intrasem într-un domeniu care mă fascina din ce în ce mai mult.

Pe parcursul studiilor mele am observat cât de discriminatoriu era tratat acest domeniu al medicinei. Mai ales că intestinul este un organ cu totul aparte. El reprezintă două treimi din întregul sistem imunitar, extrage energie din chifle sau cârnăciori de tofu și produce mai mult de douăzeci de hormoni proprii. Dar mulți dintre medici nu învață mai nimic despre el în timpul studiilor lor. În luna mai a anului 2013 am participat, la Lisabona, la congresul „Microbiome and Health“ (Bacteriile intestinale și sănătatea), iar participanții puteau fi ușor identificați. Aproximativ o jumătate dintre ei proveneau din instituții care își puteau permite din punct de vedere financiar să joace în „prima ligă“, adică de la Harvard, Yale, Oxford sau EMCL Heidelberg.

Uneori mă simt speriată atunci când savanții discută despre descoperirile importante în spatele ușilor închise — fără ca publicul larg să fie informat despre acestea. Deseori precauțiile științifice sunt mai bune decât afirmațiile pripite. Dar și frica poate distruge multe oportunități importante. În lumea științifică este de acum recunoscut faptul că persoanele cu anumite probleme digestive suferă adeseori de tulburări nervoase la nivelul intestinului. Intestinul lor transmite atunci semnale către o anumită zonă a creierului care prelucrează sentimentele neplăcute, cu toate că aceste persoane nu au făcut nimic rău. Persoanele afectate se simt rău și nu pot să înțeleagă de ce. Iar dacă medicul lor tratează aceste cazuri ca pe niște episoade psihotice iraționale, acest lucru poate fi foarte contraproductiv! Acesta este numai un singur exemplu care vine să demonstreze că unele cunoștințe dobândite prin cercetare trebuie să fie răspândite mai repede!

Acesta este și scopul cărții mele: vreau ca aceste cunoștințe să devină mai ușor de dobândit și, astfel, să ajut la răspândirea mai facilă a informațiilor pe care savanții le inserează în lucrările lor sau pe care le discută în spatele ușilor la congrese — asta în timp ce atât de mulți oameni caută răspunsuri. Îi înteleg pe acei pacienți care suferă de afecțiuni neplăcute și sunt dezamăgiți de medicină. Nu pot vinde leacuri magice și un intestin sănătos nu va vindeca orice boală. Dar ce pot face este să explic, într-un mod simpatic, cum funcționează intestinul, noutățile furnizate de cercetători și cum putem să ne înbunătățim viața zilnică cu ajutorul acestor cunoștințe noi.

Studiile mele de medicină și doctoratul desfășurat la Institutul pentru Microbilogie Medicală mă ajută să evaluez și să sortez rezultatele. Experiența personală mă ajută să explic oamenilor aceste cunoștințe. Sora mea mă ajută să nu divaghez, pentru că mă ascultă când citesc cu voce tare și apoi îmi spune râzând: „Pe asta trebuie să o corectezi“.

1

Intestinul inteligent

Lumea este mult mai comică atunci când vedem nu numai ceea ce se poate vedea — dar și restul. Un copac nu mai este o lingură. Este vorba numai despre forma simplificată pe care noi o vedem: un trunchi drept cu o coroană rotundă. Ochiul ne spune despre formă: „lingură“. Dar sub pământ sunt cel puțin la fel de multe rădăcini, câte crengi sunt în aer. Creierul ar trebui să ne spună atunci ceva de genul „haltere“, dar nu face asta. Cea mai mare parte a informațiilor ajung la creier prin intermediul ochilor și există puține desene prin cărți care să prezinte un copac întreg. Drept urmare creierul vede numai ce văd ochii: „lingură, lingură, lingură, lingură“.

Și în timp ce trecem prin viață văzând numai ce este la suprafață, pierdem din vedere lucruri minunate. Sub pielea noastră se întâmplă mereu ceva: curgem, pompăm, tragem, strângem, ne spargem, reparăm și reconstruim. O armată întreagă de organe inteligente conlucrează eficient și perfect împreună, așa încât un adult consumă în fiecare oră atâta energie cât un bec de 100 W. În fiecare secundă rinichii noștri ne filtrează cu sârguință sângele — cu mult mai bine decât ar putea să facă asta filtrele pentru cafea — și, de obicei, au și un termen de valabilitate extins pentru toată perioada vieții noastre. Plămânii noștri au fost proiectați atât de inteligent, încât consumă energie de fapt numai atunci când inspirăm aerul. Expirația este o acțiune complet autonomă. Dacă am fi transparenți, am putea vedea cât de frumoși sunt plămânii noștri: ca un automobil cu resort și moi și lunguieți. Iar în timp ce câte unul dintre noi stă și se gândește „nimeni nu mă place“, inima lui își începe cea de-a șaptesprezecea mie de 24 de ore — și ar avea tot dreptul să se simtă puțin exclusă la un asemenea gând.

Și, dacă am putea să vedem mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, am putea observa cum mici aglomerări de celule se transformă, înăuntrul nostru, în alți oameni.