EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Magdalena Mărculescu

DIRECTOR:

Crina Drăghici

REDACTOR:

Constantin Dumitru

Coperta:

Alexe Popescu

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Florin Paraschiv

CORECTORI:

Irina Muşătoiu

Elena Biţu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing SRL.

Titlul original: MAKE YOUR BED.

Little Things That Can Change Your Life and Maybe The World

Autor: William H. McRaven

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-149-2

ISBN (epub): 9786067893809

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

Prefaţă

Pe 21 mai 2014, am avut onoarea de a susţine discursul de la ceremonia de absolvire a Universităţii din Austin, Texas. Deşi studiasem la aceeaşi universitate, îmi făceam griji că un ofiţer al armatei, a cărui carieră a fost definită de război, s-ar putea să nu găsească un public receptiv în rândul studenţilor. Dar, spre marea mea surprindere, tinerii mi-au ascultat cu bucurie discursul. Cele zece lecţii pe care le-am învăţat în timpul programului de iniţiere în trupele SEAL1 şi care au stat la baza observaţiilor mele au părut să intereseze pe toată lumea. Erau învăţături simple, despre cum am trecut prin încercările la care m-a supus pregătirea pentru SEAL, însă la fel de importante în depăşirea provocărilor cu care oricine se confruntă de-a lungul vieţii. În ultimii trei ani, am fost oprit pe stradă de oameni grozavi, care mi-au relatat propriile lor poveşti: cum n-au dat înapoi în faţa rechinilor, cum n-au tras clopotul sau cum făcutul patului în fiecare dimineaţă i-a ajutat să răzbată în momentele grele. Toţi voiau să afle mai multe despre cele zece lecţii care mi-au modelat viaţa şi despre oamenii care m-au inspirat în carieră. Această carte modestă e o încercare de a le îndeplini dorinţa. Fiecare capitol oferă un context lecţiei pe care o prezintă şi adaugă o scurtă istorisire despre câteva dintre persoanele care mi-au servit drept model prin disciplina, perseverenţa, onoarea şi curajul lor. Sper să citiţi cu plăcere!

1 United States Navy SEALs (SEa, Air, Land) sunt forţele speciale ale marinei militare americane implicate în diverse operaţiuni de cercetare, diversiune sau căutare şi salvare, precum şi în lupta împotriva terorismului. (N.t.)

Dacă vrei să schimbi lumea …

începe prin a-ţi face patul.

Cazarma destinată iniţierii în trupele SEAL e o clădire banală, cu trei niveluri, situată pe plaja din Coronado, California, la nici o sută de metri distanţă de Oceanul Pacific. Construcţia nu e dotată cu aer condiţionat, iar noaptea, cu ferestrele deschise, poţi auzi fluxul crescând şi valurile spărgându-se pe nisipul ţărmului.

Încăperile din cazarmă sunt spartane. În camera ofiţerilor, unde am fost cazat împreună cu alţi trei colegi de grupă, erau patru paturi, un dulap în care să-ţi atârni uniformele şi altceva nimic. În dimineţile care mă găseau în clădire, mă rostogoleam jos de pe „raftul“ marinăresc şi imediat mă apucam să-mi fac patul. Era prima sarcină a zilei. O zi despre care ştiam că urma să fie plină de verificări ale uniformelor, şedinţe lungi de înot, şedinţe şi mai lungi de alergare, piste cu obstacole şi neîncetate hărţuieli din partea instructorilor SEAL.

— Drepţi! a strigat şeful de grupă, sublocotenentul Dan’l Steward, când instructorul a intrat în cameră.

Oprindu-mă la picioarele patului, am pocnit din călcâie şi mi-am îndreptat spatele, în timp ce un cartnic principal se apropia de locul în care mă aflam. Instructorul, sever şi lipsit de expresie, şi-a început controlul verificându-mi scrobeala şepcii verzi de la uniformă, pentru a se convinge că „învelişul“ cu opt laturi e ţeapăn şi corect poziţionat. Măsurându-mă din cap până în picioare, ochii lui mi-au cercetat fiecare centimetru al ţinutei. Erau cutele bluzei aliniate cu cele ale pantalonilor? Alama cataramei lucea ca oglinda? Erau bocancii mei suficient de bine lustruiţi, încât să-şi poată vedea degetele reflectate în ei? Mulţumit că mă ridicasem la înaltele standarde impuse unui membru al SEAL, a trecut la inspectarea patului.

Acesta era la fel de simplu ca şi restul încăperii: doar un cadru de oţel şi o saltea. Un cearşaf îmbrăca salteaua, iar un altul servea drept învelitoare. O pătură din lână gri, vârâtă cu grijă sub saltea, te apăra de frigul serilor din San Diego. O a doua pătură stătea împăturită cu pricepere într-un dreptunghi aşezat la picioarele patului. O singură pernă, făcută de organizaţia nonprofit Lighthouse for the Blind, era poziţionată drept pe mijlocul saltelei, formând un unghi de nouăzeci de grade cu pătura de la picioare. Acesta era standardul. Orice abatere de la cerinţele precise ar fi reprezentat un motiv să „sar în valuri“ şi apoi să mă tăvălesc pe plajă, până când aveam să fiu îmbrăcat, de sus până jos, în nisip ud. Adică, până deveneam un „fursec pudrat cu zahăr“.

Stând nemişcat, îl urmăream pe instructor cu coada ochiului. Îmi privea patul cu un aer plictisit. S-a aplecat şi i-a studiat colţurile împăturite ca la spital, apoi pătura şi perna, pentru a se asigura că sunt corect aliniate. După aceea, a scos din buzunar o monedă de 25 de cenţi, pe care a răsucit-o de câteva ori în aer, având astfel grijă să ştiu că urmează testul final. Dintr-o ultimă azvârlire, banul s-a înălţat mult spre tavan şi a căzut pe saltea, ricoşând uşor. A ţâşnit la câţiva centimetri deasupra patului, destul de sus, încât instructorul să-l poată prinde din zbor.

Răsucindu-se cu faţa către mine, instructorul s-a uitat în ochii mei şi a dat din cap în semn de încuviinţare. N-a scos niciun cuvânt. Faptul că-mi făcusem corect patul nu avea să fie prilej de laudă. Asta se aştepta de la mine. Era prima însărcinare pe care o aveam în acea zi şi îndeplinirea ei fără greş conta. Demonstra că eram disciplinat şi atent la detalii, iar la sfârşitul zilei avea să-mi aducă aminte că făcusem un lucru bun cu care să mă mândresc, oricât de neînsemnat ar fi fost.

De-a lungul carierei mele în marina militară, făcutul patului a rămas o constantă pe care m-am putut baza în fiecare zi. Ca tânăr ofiţer la bordul USS Grayback, un submarin pentru operaţiuni speciale, am fost repartizat la infirmerie, unde paturile erau aşezate câte patru, unul peste altul. Medicul care conducea infirmeria, un bătrân lup de mare, insista să-mi aranjez culcuşul în fiecare dimineaţă. Deseori spunea că, dacă paturile nu sunt făcute, iar încăperea nu e curată, atunci cum s-ar putea aştepta marinarii la cea mai bună îngrijire? Aşa cum aveam să descopăr mai târziu, ordinea şi curăţenia se aplică tuturor aspectelor vieţii de militar.

Treizeci de ani mai târziu, turnurile gemene din New York s-au prăbuşit. Pentagonul a fost lovit şi americani curajoşi şi-au pierdut viaţa într-un avion deasupra statului Pennsylvania.

În momentul atacurilor, eram acasă, refăcându-mă după un accident grav suferit în timpul unui salt cu paraşuta. Îmi fusese adus un pat de spital în locuinţa de serviciu şi îmi petreceam cea mai mare parte a zilei întins pe spate, încercând să mă însănătoşesc. Mai mult decât orice pe lume, îmi doream să mă dau jos din patul acela. Ca orice membru SEAL, tânjeam să intru în luptă alături de camarazii mei.

Când în sfârşit m-am simţit îndeajuns de bine încât să mă pot ridica în picioare fără ajutor, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întind bine cearşafurile, să aranjez perna şi să mă asigur că patul de spital e prezentabil pentru toţi cei care-mi trec pragul. Era felul meu de a dovedi că mi-am învins suferinţa şi că-mi continui viaţa.

La patru săptămâni după atacurile de pe 11 septembrie 2001, am fost transferat la Casa Albă, unde mi-am petrecut următorii doi ani în nou-creatul Birou pentru Combaterea Terorismului. În octombrie 2003 eram deja în Irak, în cartierul general instalat provizoriu pe aeroportul din Bagdad. În primele câteva luni am dormit pe paturi de campanie ale armatei. Cu toate astea, în fiecare dimineaţă, mă sculam, îmi strângeam sacul de dormit, aşezam perna la căpătâi şi mă pregăteam pentru ziua respectivă.

În decembrie 2003, forţele armate americane l-au capturat pe Saddam Hussein. Acesta a fost ţinut o vreme într-o încăpere mică. Şi el dormea pe un pat de campanie, având însă luxul cearşafurilor şi al unei pături. Îl vizitam o dată pe zi, pentru a mă încredinţa că soldaţii mei îl îngrijesc aşa cum trebuie. Am observat, cu un oarecare amuzament, că el nu-şi aranja niciodată aşternutul. Învelitorile erau mereu mototolite la picioarele patului şi rareori părea dispus să le netezească.

De-a lungul următorilor zece ani, am avut onoarea de a lucra cu unii dintre cei mai buni oameni care s-au născut vreodată în ţara noastră, de la generali până la soldaţi, de la amirali până la marinari începători, de la ambasadori până la dactilografi. Americanii repartizaţi peste hotare pentru a sprijini eforturile militare au plecat de bunăvoie, făcând multe sacrificii ca să apere această măreaţă naţiune.

Cu toţii au înţeles că viaţa e grea şi că, uneori, poţi contribui prea puţin la schimbarea rezultatelor. În război, soldaţii mor, familiile suferă, zilele sunt lungi şi pline de nelinişti. Cauţi ceva care să te aline, care să te încurajeze să porneşti la drum dimineaţa, care să te facă să te simţi mândru într-o lume deseori urâtă. Dar toate astea nu se petrec doar pe câmpul de luptă. Viaţa cotidiană are şi ea nevoie de organizare. Nimic nu înlocuieşte forţa şi mângâierea pe care ţi le oferă credinţa, însă, câteodată, simplul gest de a-ţi face patul poate să-ţi dea imboldul necesar pentru a-ţi începe ziua şi satisfacţia de a o sfârşi aşa cum se cuvine.

Dacă vrei să-ţi schimbi viaţa şi poate chiar să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul!