 EDITORI: Silviu Dragomir, Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Constantin Dumitru

 DESIGN: Alexe Popescu

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Dan Crăciun

 CORECTURĂ: Dana Anghelescu , Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing SRL.

This translation published by arrangement with Ballantine Books, an imprint of Random House, a division of Penguin Random House LLC

Titlul original: The Angel and the Assassin: The Tiny Brain Cell That Changed the Course of Medicine

Autor: Donna Jackson Nakazawa

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-789-302-1

ISBN (epub): 9786067893717

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

Pentru Claire

Aceasta este o lucrare de non-ficțiune. Pentru a proteja anonimatul, unele nume de persoane au fost modificate, unele personaje au rezultat din fuzionarea unor persoane reale, iar întâmplările au fost condensate. În multe locuri, expun rezultatele cercetărilor în funcție de data și epoca în care cercetările respective au fost sau sunt derulate, mai curând decât data la care rezultatele au fost publicate.

Apoi, deși mai multe descoperiri științifice despre care discut au avut loc cam în același timp, pendularea între povești a făcut ca unele să fie prezentate secvențial.

Cartea de față nu dorește a fi o formă de substitut pentru opiniile medicale avizate, diagnostic sau metode de tratament. Consultați mereu medicul și restul personalului medical calificat în legătură cu toate întrebările ce țin de tulburări medicale sau de tratarea acestora.

Prolog

Când corpul atacă creierul

Interesul meu față de misterul care învăluie relația dintre boala fizică, sistemul imunitar și tulburările creierului a debutat acum mai bine de un deceniu, când am contractat o boală autoimună rară, în urma căreia mi-am pierdut capacitatea de a merge. În perioada cuprinsă între 2001 și 2006, am petrecut, una peste alta, un an întreg în pat sau în scaunul cu rotile1. Doctorul meu, cercetător în neuroștiințe la Johns Hopkins, studia tulburarea de care sufeream, sindromul Guillain-Barré. Cazul meu era neobișnuit prin faptul că această boală mă doborâse și mă paralizase nu o dată, ci de două ori — un istoric rar, dar nu întru totul unic.

Doctorul meu, care știa că sunt jurnalistă pe subiecte legate de știință, a discutat cu mine în detaliu despre ce se întâmpla în mod repetat cu corpul meu și despre metodele prin care spera să inverseze procesul paraliziei mele. Mi-a explicat că, în cazul tulburării mele, la fel ca în toate tulburările de natură autoimună, celulele albe ale sistemului meu imunitar se comportau haotic, ca o armată scăpată de sub control. În loc să-mi protejeze conștiincios corpul de agenți patogeni invadatori, celulele albe atacau și distrugeau învelișul protector din mielină care îmbracă nervii, anulând practic interconexiunile nervi-mușchi care-mi permiteau să mă ridic și să merg ori pur și simplu să-mi mișc picioarele.

Am început să mă gândesc la aceste celule albe hiperactive ca la niște bile Pac-Man — personajul din jocurile video din anii 1980 — care înfulecau isteric și-mi distrugeau celulele nervoase bune, ronțăind conexiunile nervoase cruciale care-mi ofereau control asupra corpului meu — un corp puternic, capabil, de încredere.

Neurologul meu spera că terapia intravenoasă regulată îmi va reseta sistemul imunitar, așa încât celulele mele albe să nu mai supra-reacționeze și să revină la un comportament normal. În caz că abordarea ar fi avut succes și celulele albe excesiv de active și-ar fi încetat asaltul, nervii mei ar fi început să se regenereze singuri, speram noi. Nervii amuțiți s-ar fi activat din nou, reconstruind suficient de multe conexiuni neuromusculare, astfel încât să pot merge din nou.

Au trecut multe luni până să aflăm că doctorul meu a avut dreptate. Într-un final, celulele supraexcitate ale sistemului meu imunitar s-au liniștit. M-am făcut mult mai bine. Nu mi s-au regenerat toți nervii, însă un număr suficient cât să pot merge din nou, iar recuperarea semnificativă pe care am făcut-o mi-a permis să duc o viață bună. Corpul uman chiar e miraculos în sensul acesta.

Totuși, în toată perioada aceasta, echipa medicală nu a reușit să răspundă la una dintre întrebările mele. Odată cu pierderea utilizării picioarelor, am suferit și ceea ce păreau a fi niște modificări cognitive identificabile și peste măsură de neliniștitoare. În primul rând, deși am fost mereu o personalitate echilibrată, acum mă confruntam cu o depresie paralizantă. Sentimentul deprimării era atât de oprimant uneori, încât atunci când le-am citit cu voce tare copiilor mei din Harry Potter, m-am simțit de parcă aș fi fost atacată de „dementori“ — creaturile acelea întunecate, zburătoare, capabile să producă un nor de disperare care fură gândurile fericite ale unui om, înlocuindu-le cu gânduri rele. Aproape că simțeam, i-am spus medicului care se ocupa de mine, „că în creierul meu locuia cineva“.

De asemenea, am beneficiat dintotdeauna de o memorie excelentă, fiind capabilă să-mi reamintesc conversații care au avut loc cu săptămâni, luni, ba chiar și ani uneori, cuvânt cu cuvânt. Acum, pe de altă parte, trebuia să-mi notez și cele mai mărunte lucruri, cum ar fi ora la care trebuia să-l aștept pe fizioterapeut în ziua următoare. Nu e mare chestie, m-am gândit. E ceva nou, dar multă lume pățește asta.

Însă au apărut și alte „fracturi“, ceva mai îngrijorătoare. Îmi lua, de pildă, deranjant de mult timp ca să-mi amintesc numele oamenilor cu care trăiam și pe care-i iubeam. Cu prilejul cinei de Ziua Recunoștinței din 2005 — când am avansat de la a sta la pat la a mă mișca, chiar dacă încă limitat, cu ajutorul unui mergător sau al bastonului — familia mea extinsă s-a amuzat, cu îngăduință, de dificultatea mea de a-mi aminti nume de persoane. Toată lumea a zâmbit răbdătoare cât am înșirat nume după nume, până ce îl găseam pe cel potrivit: „Sam! Christian! Zen! Don! Jay! Cody!“ — numele câinelui — „Chip! Îmi dai, te rog, sarea?“

Dar până și aceasta putea fi perceput, îmi spuneam, cumva amuzant; măcar creierul meu făcea diferența între nume masculine și feminine. Dar unele lucruri nu mai erau deloc amuzante. Fata mea de șase ani mă solicita la teme simple, aritmetică de clasa întâi, iar creierul meu avea dificultăți în aduna șapte cu opt. Ori mă aplecam să-i leg șireturile, ceva ce făceam de ani, dar mă trezeam că mă uit lung la șireturi, chinuindu-mă să-mi aduc aminte, mai exact, cum se face. Îmi amintesc cum tăiam felii de pepene, le puneam într-un bol și-mi spuneam: Ce e, de fapt, chestia asta? Eu știam, dar nu-mi puteam reaminti cuvintele. Mi-am acoperit lapsusul aducând bolul la masă și așteptând reacția copiilor mei, „Ura, pepene!“ Da, mi-am spus, este, desigur, pepene.

Anxietatea mea generalizată nu mă surprindea atât de mult, ținând cont de faptul că plonjasem, practic peste noapte, într-o paralizie fizică aproape completă și mai multe intervale de câteva săptămâni de spitalizare. În tot timpul acesta, pe măsură ce nervii mei s-au demielinizat tot mai mult, am experimentat spasme musculare insuportabile, apelând de mai multe ori la puncție lombară și teste de conductivitate electrică, în cadrul cărora tehnicienii au stimulat electric nervii brațelor și picioarelor pentru a observa care nervi nu răspundeau. Pentru o vreme am pierdut și capacitatea musculară care-mi permitea să înghit solide. În spital, mi-am pierdut cunoștința într-o reacție alergică la terapia intravenoasă, trezindu-mă înconjurată de medici palizi la față, înarmați cu echipament de resuscitare și de asistente care murmurau rugăciuni în barbă. La toate acestea se adaugă nesfârșitele săptămâni petrecute în centrele de reabilitare fizică, învățând să-mi țin echilibrul și să împing un mergător prin cameră, ajutată de picioare amorțite, dar străbătute, chiar și așa, de dureri ascuțite.

Totuși, anxietatea omniprezentă părea o boală de sine stătătoare, separată. Memoria mea, limpezimea minții, reamintirea cuvintelor erau diferite — creierul meu nu părea a fi al meu.

Uneori îmi împărtășeam suferința la telefon cu o prietenă, Lila, care suferea de boala Crohn, având îngrijorări similare cu ale mele. Ea mi-a povestit cum odată, când și-a lăsat băiatul cel mare la grădiniță, și-a lăsat acolo și copilul de doi ani (care coborâse din brațele ei ca să se joace la nisip cât vorbea ea cu educatoarea). Educatoarea a ieșit după ea, cu copilul scâncindu-i în brațe. „Mi-am uitat propriul copil!“, mi-a spus Lila, plângând. Medicul ei a trimis-o la un psihiatru, care i-a prescris antidepresive pentru anxietate și tulburare obsesiv-compulsivă și Ritalin pentru ADD. Dar, a continuat ea suspinând, „Înainte să am Crohn, nu mi-a trebuit niciodată Zoloft sau Ritalin“.

Empatizam cu Lila; îngrijorările ei erau și îngrijorările mele. La următoarea întâlnire cu medicul de familie, m-am confesat ei: „Simt că o parte din creierul meu a intrat în beznă odată cu picioarele“. Totul îmi amintea de cunoscuți care suferiseră mini-atacuri cerebrale. „Cum rămâne cu asta?“ am întrebat-o eu, sperând să aflu mai multe despre situația mea.

Nu avusesem niciun atac, m-a asigurat internista mea. Mi-a reamintit că viața mea se schimbase radical, iar întâmplarea prin care trecusem fusese traumatică. Nu era deloc surprinzător că starea mea psihică era afectată foarte serios. Neurologul, pe de altă parte, m-a încurajat, m-a susținut în refacerea mea, reasigurându-mă că aveam să mă vindec tot mai mult odată cu timpul.

Și așa a fost. Totuși, un număr de simptome cognitive au persistat. Și nu m-am putut scutura de sentimentul că, așa cum corpul meu fusese alterat, ceva de natură fizică se modificase și în creierul meu.

Am început să mă întreb dacă existau imunologi care să fi studiat efectul sistemului imunitar asupra tuturor celorlalte sisteme și organe ale corpului și să fi ajuns să bănuiască existența unei legături biologice între disfuncțiile imunitare fizice și boala psihiatrică sau care să privească creierul. Am început să studiez mai îndeaproape acest subiect.