 EDITORI: Silviu Dragomir, Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Raluca Hurduc

 DESIGN: Alexe Popescu

 DESIGN COPERTĂ: Jaya Miceli

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Dan Crăciun

 CORECTURĂ: Dușa Udrea-Boborel, Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Numele celor intervievați în cadrul proiectelor terapeutice și anumite caracteristici au fost schimbate pe întregul parcurs al cărții.

Fragmentul „Hold out your arms“, de Helen Dunmore, din Counting Backwards: Poems 1975–2017 © Bloodaxe Book, 2019.

Fragmentul din „The Garden“ de Vita Sackville-West reprodus cu permisiunea Curtis Brown Group Ltd, London în numele Beneficiarilor Estate of Vita Sackville-West © Vita Sackville-West, 1946.

Titlul original: The Well Gardened Mind: Rediscovering Nature in the Modern World

Autor: Sue Stuart-Smith

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-262-8

ISBN (epub): 978-606-789-355-7

capitolul 1

Începuturi

Ieși în lumina lucrurilor, Lasă Natura să-ți fie învățător.

William Wordsworth (1770–1850)1

Cu mult înainte de a dori să fiu psihiatru, cu mult înainte să am vreo bănuială că grădinăritul ar putea juca un rol important în viața mea, mi-aduc aminte că mi s-a povestit cum s-a vindecat bunicul meu după Primul Război Mondial.

Numele lui era Alfred Edward May, dar toată lumea îl știa drept Ted. Abia trecut de vârsta copilăriei, s-a înscris în Marina Regală, s-a specializat în radiotelegrafie și a devenit membru al echipajului unui submarin. În primăvara lui 1915, în timpul campaniei Gallipoli, submarinul pe care se afla a naufragiat în strâmtoarea Dardanele. Cei mai mulți membri ai echipajului au supraviețuit, dar au fost luați prizonieri. Ted a ținut un mic jurnal în care a consemnat primele luni de captivitate în Turcia, dar nu și perioadele petrecute ulterior în mai multe lagăre de muncă silnică extrem de dure. Ultimul dintre acestea era o fabrică de ciment aflată pe țărmul Mării Marmara, de unde a evadat pe mare, în 1918.2

Ted a fost salvat și tratat pe o navă-spital britanică, unde și-a recăpătat forțele suficient cât să pornească pe uscat într-o lungă călătorie spre casă. Nerăbdător s-o revadă pe Fanny, logodnica lui, de care se despărțise pe când era un tânăr în putere, a apărut la ușa ei îmbrăcat într-o haină de ploaie ponosită, purtând pe cap un fes turcesc. Fanny abia l-a recunoscut, întrucât nu avea mai mult de patruzeci de kilograme și își pierduse tot părul. După cum i-a povestit logodnicei sale, călătoria de 6 500 de kilometri fusese „oribilă“. În urma consultului medical, s-a constatat că suferea de o malnutriție atât de severă, încât i s-au mai dat doar câteva luni de trăit.

Dar Fanny l-a îngrijit cu credință, dându-i să mănânce din oră în oră cantități infime de supă și alte alimente hrănitoare, iar treptat Ted a devenit din nou capabil să digere hrana. A început să-și recapete sănătatea, iar curând după aceea el și cu Fanny s-au căsătorit. În primul an, dorind să-i crească părul la loc, petrecea ore întregi masându-și capul pleșuv cu două perii moi. În cele din urmă i-a crescut un păr des, dar alb.

Iubirea, stăruința și răbdarea i-au permis lui Ted să sfideze prognosticul sumbru pe care-l primise, dar experiențele din lagăr erau încă vii, iar fricile cele mai mari ieșeau la iveală noaptea. Se temea în special de păianjeni și de crabi, care în lagăr se târau peste trupurile prizonierilor când încercau să doarmă. Ani întregi n-a suportat să stea singur pe întuneric.

Următoarea etapă din procesul de vindecare al lui Ted a început în 1920, când s-a înscris la un curs de horticultură cu durata de un an — una dintre numeroasele inițiative de după război, menite să contribuie la recuperarea foștilor combatanți care avuseseră de suferit în timpul războiului. După aceea a plecat în Canada, lăsând-o pe Fanny acasă. A pornit în căutarea unor noi oportunități, sperând că munca pământului îl va ajuta să-și recapete forța fizică și psihică. Pe vremea aceea, guvernul canadian organiza programe care încurajau imigrația foștilor combatanți, iar mii de bărbați întorși din război au trecut Atlanticul.

Ted a muncit la recoltarea grâului în Winnipeg, după care și-a găsit un loc de muncă mai stabil ca grădinar la o fermă de vaci din Alberta. A venit și Fanny să stea cu el o perioadă, în cei doi ani petrecuți de el acolo, dar, dintr-un motiv sau altul, visul lor de a începe o viață nouă în Canada nu s-a concretizat. Cu toate acestea, Ted s-a întors în Anglia mai viguros și cu o condiție fizică mai bună.

Peste câțiva ani, el și cu Fanny au cumpărat o mică proprietate în Hampshire, unde Ted a crescut porci, albine și găini; de asemenea, a cultivat flori, legume și pomi fructiferi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat cinci ani la stația de radiotelegrafie a Amiralității din Londra; mama mea își amintește valiza din piele de porc pe care o lua cu el în tren, doldora de carne și legume din producția proprie. Apoi el și cu valiza lui se întorceau cu provizii de zahăr, unt și ceai. Mama povestește cu mândrie că familia ei n-a mâncat niciodată margarină în timpul războiului și că Ted își cultiva până și propriul tutun.

Îmi amintesc umorul și căldura lui sufletească, o căldură ce emana de la un om care, în ochii mei de copil, părea robust și în largul lui. Nu mă simțeam intimidată de el și nu vorbea despre traumele pe care le trăise. Petrecea ore întregi în grădină și în seră, iar aproape întotdeauna era cu pipa în gură și cu punga de tutun la îndemână. În mitologia familiei noastre, viața lungă și sănătoasă a lui Ted (a trăit aproape optzeci de ani) și faptul că s-a împăcat cu unele dintre abuzurile cumplite la care fusese supus se datorează efectelor binefăcătoare ale grădinăritului și muncii pământului.

Ted a murit pe neașteptate pe când eu aveam 12 ani, în urma unei rupturi de anevrism, pe când își plimba mult-iubitul câine ciobănesc de Shetland. În ziarul local a apărut un necrolog intitulat „A murit cel care a fost pe vremuri cel mai tânăr membru al echipajului unui submarin“. Se povestea cum Ted fusese considerat de două ori căzut la datorie în timpul Primului Război Mondial și că, după ce el și un grup de alți prizonieri au evadat din fabrica de ciment, au supraviețuit douăzeci și trei de zile numai cu apă. În încheiere era menționată pasiunea lui pentru grădinărit: „Și-a dedicat o bună parte din timpul liber îngrijirii vastei sale grădini și a devenit celebru în zona lui pentru faptul că a cultivat câteva specii rare de orhidee“.

Acest lucru trebuie s-o fi inspirat într-un fel pe mama când a rămas văduvă devreme, după moartea tatălui meu la nici cincizeci de ani. În a doua primăvară după plecarea lui s-a mutat într-o casă nouă și și-a asumat sarcina de a reface o grădină neglijată. Chiar și atunci, deși eram tânără și absorbită de propria persoană, am observat că în paralel cu săpatul și plivitul avea loc un proces de împăcare cu pierderea pe care o suferise.

În acea etapă din viața mea, grădinăritul nu era o activitate pe care s-o consider demnă de atenție. Mă interesa lumea literaturii și eram hotărâtă să mă dedic activităților intelectuale. Din punctul meu de vedere, grădinăritul era un fel de a face treburi gospodărești în aer liber, iar a plivi buruienile nu mi se părea mai atrăgător decât a coace brioșe sau a spăla perdelele.

În perioada studenției mele, tata fusese internat de mai multe ori în spital și a murit chiar la începutul ultimului meu an de facultate. Am primit vestea la telefon, în primele ore ale dimineții, iar la răsăritul soarelui am ieșit pe străzile liniștite din Cambridge, am străbătut parcul și m-am dus pe malul râului. Era o zi însorită de octombrie; lumea era verde și nemișcată. Copacii, iarba și apa păreau că vor să mă consoleze, iar în acel peisaj tihnit am fost în stare să accept crunta realitate: oricât ar fi fost de frumoasă ziua aceea, tatăl meu nu se mai putea bucura de ea.

Se prea poate ca apa și verdeața să-mi fi amintit de niște momente mai fericite și de primul peisaj care m-a impresionat în copilărie. Tatăl meu avea o barcă pe Tamisa, iar când eu și fratele meu eram mici, ne petreceam multe vacanțe și weekenduri pe apă; o dată am navigat până la izvorul râului sau cât de aproape de el am putut. Îmi amintesc liniștea cețurilor matinale, sentimentul de libertate pe care-l aveam când mă jucam pe pajiștile văratice și pescuiam cu fratele meu, pe vremea aceea, activitatea noastră preferată.

În ultimele semestre petrecute la Cambridge, poezia a căpătat pentru mine o nouă semnificație emoțională. Lumea mea se schimbase în mod irevocabil; m-am adâncit în versuri care vorbeau despre mângâierea naturii și ciclul vieții. Dylan Thomas și T.S. Eliot îmi ofereau încurajare, dar preferatul meu era Wordsworth, poetul care învățase3:

Să privesc natura — dar nu ca-n ceasul

nechibzuitei tinereți;

ci auzind adesea

cântecul trist și tăcut al omenirii…

Tristețea cauzată de moartea cuiva drag ne predispune la izolare, deși în mai mică măsură când este o experiență împărtășită. Când pierdem pe cineva din familie, simțim nevoia să ne susținem unii pe alții, dar fiecare dintre noi suferă, fiecare dintre noi simte că se prăbușește. Avem tendința să ne protejăm unii pe alții de trăirile intense și ne e mai ușor să ne lăsăm pradă emoțiilor când suntem singuri. Copacii, apa, pietrele și cerul, deși sunt insensibile la trăirile omenești, ne primesc în mijlocul lor. Întrucât natura nu este tulburată de emoțiile noastre, contactul cu ea ne poate alina singurătatea pe care o simțim în urma pierderii.

În primii ani de după moartea tatălui meu, am fost atrasă de natură, dar nu de cea din grădini, ci de cea de pe țărmul mării.