EDITORI:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

DIRECTOR:

Crina Drăghici

REDACTARE:

Carmen Botoșaru

Ilustrație copertă:

DIRECTOR PRODUCȚIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

CORECTORI:

Cristina Spătărelu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

The right of Aaron Gillies to be identified as the Author of the Work has been asserted by him in accordance with the Copyright, Designs and Patents Act 1988.

First published in Great Britain in 2018 by Two Roads

An imprint of John Murray Press

An Hachette UK company

Titlul original: How to Survive the End of the World (When It’s in Your Own Head)

Autor: Aaron Gillies

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-272-7

ISBN (epub): 9786067893496

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

Pentru toți cei care au simțit uneori că o iau razna

0,5

PROLOG

Nu, stați puțin!

AVERTISMENT

Nu, stați puțin!

ÎNAINTE DE A INTRA ÎN SUBIECT, DAȚI-MI VOIE SĂ FAC O INTRODUCERE ÎN CARE SĂ VĂ SPUN TOT FELUL DE AIURELI

Mama ei de viață și morții mă-sii, băga-mi-aș picioarele, am un atac de panică! Parcă mi s-a implantat chirurgical o piatră de moară în mațe. Plămânii mi-s goi și plini în același timp, și respir așa de haotic, încât nu-mi mai funcționează nimic elementar în corp. Am senzația că pe pieptul meu a parcat o autorulotă. Brațele mi-s amorțite. Mă paralizează o groază irațională și simt c-o să mă duc pe copcă dintr-o clipă în alta. Ba nu simt, chiar o să mor dracului! Voi părăsi lumea de aici, din metroul londonez plin ochi, undeva între stațiile Angel și King’s Cross. Situația nu e roz deloc.

Atacurile de panică sunt echivalentul uman al blocării computerului atunci când îi ceri să execute prea multe operațiuni deodată. Suprasolicitarea cu informație împinge sistemul spre colaps: începe un infernal cerc vicios al neputinței, în care mouse-ul nu te mai ascultă, nu poți închide nicio aplicație și pe fundal se aude o muzică enervantă (de helicon, probabil) care se repetă în bucle de câte trei secunde. Atacul de panică pe care l-am descris mai sus m-a lovit din senin, când mi-era lumea mai dragă, doar pentru că metroul era aglomerat. După ce sufăr un astfel de episod, încerc să-l analizez și să descopăr ce anume l-a declanșat. De data asta, problema a fost marea de oameni din metrou. Valurile de derută, teamă și neliniște mi-au blocat computerul cerebral. Și... ghici ce făceam în clipa aia? Citeam o carte despre anxietatea socială, pe drum spre farmacie, înarmat cu rețeta de citalopram (un medicament pentru anxietate). Da, știu, sunt consecvent.

Am ieșit din metrou la prima stație și m-am așezat pe o bancă. Mi-am acoperit fața cu mâinile și am început să număr de la unu la patru lent, în gând, încercând să-mi controlez respirația, imprimându-i ritmul numărătorii. După 10 minute, eram din nou eu însumi, dornic s-o iau din loc.

După ce mi s-a pus diagnosticul de tulburare de anxietate severă, am citit tot ce am găsit pe tema asta. Înainte să fiu diagnosticat, presupusesem în mod eronat că toată lumea se confruntă cu ce trăiam eu. Credeam că așa funcționează mintea omului, că întreaga lume e înfricoșătoare și că toți trăim sub un giulgiu de frică, ce acoperă absolut fiecare aspect al vieții. Dar apoi am ajuns la medic.

Doctorul mi-a arătat un grafic pe computer, spunându-mi: „Cei mai mulți oameni sunt pe-aici“ și a apăsat cu degetul pe ecran (apropo, nu puneți degetele pe monitoare, e scârbos) ca să-mi atragă atenția către partea graficului cu bare, colorată într-un albastru plăcut. „Iar tu ești aici“, a adăugat, ridicând arătătorul până în partea de sus a imaginii, unde totul era roșu și trona cuvântul „SEVERĂ“ în caracterele aldine cu fontul Comic Sans. Primul meu gând a fost că nu vreau să-mi fie evaluată starea de sănătate cu ajutorul unui instrument care folosește Comic Sans. M-am simțit atacat personal, de parcă doctorul ar fi râs de mine, mi-ar fi spus că am mintea varză și m-ar fi imitat în mod sarcastic.1 Cu toate astea, când am ieșit din cabinet cu diagnosticul „SEVER“ pe hârtie — scris cu Times New Roman, de data asta! —, măcar știam cu ce aveam de-a face. Chestia din capul meu avea un nume. Știam în sfârșit cu ce inamic mă lupt, iar numele inamicului era „anxietate severă“.

E momentul să vă informez că nu sunt medic și nici vreun purtător de cuvânt cu studii de specialitate în sănătate psihică; ce mai încolo și încoace, de cele mai multe ori, abia dacă mă pot numi un adult funcțional! (Ieri am mâncat doar jeleuri de căpșuni toată ziua, de adult ce sunt.) Ceea ce mă califică să scriu despre anxietate e faptul că a devenit de multă vreme o parte însemnată a vieții mele. Știți că unii dintre noi au trăsături de personalitate definitorii: Jane, de la Contabilitate, e obsedată de pisica ei, Ghemotoc; Brian, de la sala de sport, îți face capul calendar cu noua lui dietă — cică trebuie să mănânce un ou crud la fiecare 29 de secunde. Așa sunt și eu, doar că trăsătura mea definitorie e anxietatea. Cea mai tare chestie la anxietate e că nu prea poți vorbi despre ea cu alte ființe umane, fiindcă devii foarte anxios când ești pus în situația de a vorbi despre tine. După ce am fost diagnosticat, m-am pus pe citit bloguri și articole scrise de persoane care păreau să-și controleze problema mult mai bine decât mine. Vorbele lor și stăpânirea de sine pe care păreau s-o aibă mi-au dat speranță, așa că am început și eu să scriu. Cele mai multe cugetări le-am lăsat nepublicate, fiindcă nu erau decât vorbăria toantă care curgea din mine după ce mă cinsteam cu câteva pahare, dar și simplul fapt că le-am așternut pe hârtie mi-a prins bine. La un an de la diagnosticare, am ajuns la concluzia că activitățile care mă ajută în mod real sunt cititul și vorbitul despre experiențele mele. Ele îmi permit să situez boala într-un context și îi conferă parametrii pe care pot să-i înțeleg și cu care pot să lupt.

Anxietatea e o tulburare complet individualistă: experiența mea va fi diferită de a ta, iar a ta va fi diferită de a colegului tău și așa mai departe. Însă, chiar dacă fiecare dintre noi duce propria bătălie, putem lupta alături. Putem să normalizăm o afecțiune pe care multă lume o privește în continuare ca pe o slăbiciune de caracter sau un defect. Prin conversație și educație, ne putem ajuta pe noi înșine și îi putem ajuta și pe alții, pentru că suntem străluciți, pe bune!

Am observat că autorii multor cărți despre anxietate și sănătate mintală cad în capcana unui clișeu și ajung să scrie un fel de memorii ale nefericirii. După vreo 80 000 de cuvinte despre cât de rău s-au simțit, ne anunță brusc că, ia uite, acum totul e în regulă. Eu aș vrea să evit asta. Nu cred că vreți să vă povestesc despre mine, sunt un tip plicticos. Îmi pun și eu pijamaua-salopetă Totoro2 ca oricare altul: mai întâi o trag pe un picior, apoi pe celălalt. Trebuie totuși să explic de ce scriu tocmai eu cartea de față și să vă ofer câteva informații contextuale despre boala mea, așa că voi îngrămădi partea asta în două capitole, după care nu voi mai aduce vorba despre asta. (Mint, probabil că o să tot pomenesc de lucrurile astea, dar nu vă faceți griji, o s-o scoatem cumva la capăt.) Priviți capitolele astea ca pe echivalentul literar al vizitei mătușii nebune, de Crăciun: se îmbată criță și vă strică ziua tuturor, apoi pleacă fără măcar să-și dea seama ce a făcut — totuși sper că paginile mele nu vor fi la fel de traumatizante. În continuarea palavrelor aiurea care au primit denumirea colectivă de „carte“, veți găsi exemple extrase din experiențele mele privind anxietatea, câteva metafore total neinspirate, investigații și analize, interviuri cu alte persoane care suferă de anxietate și relatarea experiențelor lor legate de această afecțiune, termeni științifici complicați pe care îi folosesc ca să mă dau deștept și niște încercări jalnice de umor, căci șăgălnicia este... ceva, vorba poetului, că nu mai țin minte. Mai simplu spus, vă invit să descoperim cum putem supraviețui anxietății și hai s-o facem knockout împreună.

INTRODUCEREA DE RIGOARE (sau Eu, eu, eu!)

Mintea umană e capabilă de isprăvi minunate. Poate să compună simfonii, să dezvolte teorii despre absurditatea vastă a Cosmosului, să creeze opere de artă care să-i facă pe oamenii în toată firea să plângă. Poate să iubească, să te ajute să stabilești legături cu alți oameni care îți marchează întreaga existență, să le transmită celorlalți experiențele proprii în poezie și proză. Poate inventa, inova și explora. E cu adevărat uluitor. Dar când încerc și eu să discut cu mintea mea cea anxioasă, nu prea mă ascultă:

Mintea anxioasă: Vreau anxietate!

Eu: Dar sunt atâtea alte posibilități...

Mintea anxioasă: Nu mă interesează.

Știți figura aceea de stil din filmele de desene animate, în care apar un înger și un drăcușor pe umerii protagonistului? Imaginați-vă că, în loc de drăcușor, vi se cocoață pe umăr un omuleț — chiar propria persoană, dar în miniatură — plictisitor și agasant din cale-afară, care vă face lista cu tot ce ați greșit în viață și se desfată cu supraanalizarea fiecărui gest. Alter ego-ul ăsta a închiriat pe viață spațiul de pe umărul vostru și nu îl puteți da jos: are un contract beton cu creierul vostru și vă însoțește în permanență. Și vă rog să mă credeți că e al naibii de enervant!

Dar haideți să începem mai simplu, fără analogii chinuite. Să vorbim despre dezastrul din mintea mea.

Sunt nebun. Știu că nu e frumos să folosești cuvântul ăsta pentru a descrie probleme de sănătate psihică, fiindcă denotă o bagatelizare grosolană a situației și e folosit în mod frivol de persoane care consideră că „a fi neica nimeni“ e o trăsătură de personalitate. Dar e mai ușor să-mi spun că sunt nebun decât că „am multiple probleme prevalente de sănătate mintală care se manifestă în cele mai bizare forme, cărora le fac față cu chiu cu vai cu ajutorul medicamentelor, autocompătimirii și a unui umor defensiv, de multe ori vulgar“. Dar hai să nu spunem „nebun“. Să zicem că sunt special... Sau dus cu pluta. Sau de-a dreptul țăcănit. Îmi trebuie un cuvânt care să facă diferența între varza din mintea mea și ceea ce se petrece în mintea celor din jur. Sunt diferit.