Să ne rugăm nu să fim la adăpost de pericole, ci să nu ne fie frică atunci când ne ies în cale.

RABINDRANATH TAGORE

Nota autorilor

Suntem buni prieteni și tovarăși de călătorie pe această planetă, dar ne deosebim unul de celălalt în multe feluri. Ne-am născut în perioade geologice diferite. Christiana s-a născut în 1956, la sfârșitul celor 12 000 de ani ai epocii holocene, când clima stabilă a permis omenirii să înflorească, iar Tom s-a născut în 1977, când a început epoca antropocenă — caracterizată prin distrugerea de către omenire a înseși condițiilor care ne-au permis să prosperăm.

Venim din părți diferite ale hărții geopolitice: Christiana din Costa Rica, o mică țară în curs de dezvoltare, care reprezintă de mult un model de creștere economică în armonie cu natura, iar Tom din Marea Britanie, economia aflată pe al cincilea loc în lume ca mărime și țara de origine a Revoluției Industriale, cu dependența ei de cărbune.

Christiana provine dintr-o familie cu profunde preocupări politice, ambii părinți fiind imigranți în Costa Rica. Tatăl ei a fost de trei ori președinte al țării și este considerat părintele națiunii costaricane moderne. Nu doar că el a inițiat unele dintre cele mai ample politici de protecție a mediului din lume, dar rămâne și singurul șef de stat care a desființat armata națională. Tom se trage dintr-o familie cu rădăcini adânci în istoria britanică și în sectorul privat al economiei. El este un descendent direct al președintelui-fondator al Companiei Indiilor de Est, de pe vremea când aceasta era singura corporație din lume cu propria armată privată. Primele amintiri din copilărie ale lui Tom sunt de când căuta petrol împreună cu tatăl său, geolog petrolist.

Christiana este mama a două fiice adulte, iar Tom este tatăl unei fete și al unui băiat, amândoi sub vârsta de zece ani.

Am fi putut să nu avem nimic în comun, dar împărtășim din tot sufletul lucrul care este cel mai important: grija pentru viitorul copiilor noștri și ai voștri. În 2013, am decis să lucrăm împreună ca să făurim un viitor mai bun pentru toți copiii.

Din 2010 și până în 2016, Christiana a fost secretarul­ executiv al Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, organizația însărcinată să îndrume reacția tuturor guvernelor la schimbările climatice. Asu­mân­du-și întreaga responsabilitate pentru negocieri, imediat după dramaticul dezastru al conferinței de la Copenhaga din 2009 privind schimbările climatice, Christiana a refuzat să accepte ideea că un acord global era imposibil.

În 2013, a auzit de Tom, care era pe atunci președintele și directorul general al organizației Carbon Disclosure Project USA și fost călugăr budist. Intrigată de această combinație neobișnuită de experiențe ale lui Tom, Christiana l-a rugat să vină până la New York, ca să discute despre posibilitatea ca Tom să preia funcția de consilier politic principal al secretarului executiv.

La sfârșitul unei plimbări pe jos prin Manhattan, care a durat mare parte din zi, Christiana s-a întors spre Tom și i-a spus:

— Îmi este clar că nu ai nimic din experiența necesară pentru acest post. Dar ai ceva mult, mult mai important: modestia de a recunoaște și valorifica înțelepciunea colectivă și curajul de a lucra cu o complexitate pe care încă nu o înțelegem pe deplin.

Acestea fiind zise, ea l-a invitat să se alăture efortului ONU de a face să avanseze negocierile pentru Acordul de la Paris, în calitate de coordonator al strategiei politice propuse de Christiana. Tom a conceput și a condus Inițiativa Groundswell, în mare parte ținută secretă, care a mobilizat o susținere ambițioasă pentru încheierea unui acord cu un evantai larg de grupuri cointeresate aflate în afara guvernelor naționale. Câțiva ani mai târziu, a fost în sfârșit finalizat cel mai amplu acord internațional privind schimbările climatice încercat vreodată.

Când s-a auzit zgomotul ciocănelului verde, la ora 19:25 în ziua de 12 decembrie 2015, semnalând adoptarea Acordului de la Paris, cinci mii de delegați care stătuseră cu sufletul la gură timp de ceasuri întregi au sărit de bucurie din fotoliile lor, sărbătorind în extaz progresul istoric obținut. O sută nouăzeci și cinci de națiuni tocmai adoptaseră în unanimitate un acord care să le călăuzească economiile în următoarele patru decenii. Fusese trasată o nouă cale globală pentru viitor.

Dar o astfel de cale are valoare doar dacă este urmată. Omenirea a amânat mult prea îndelung o decizie în privința schimbărilor climatice — acum trebuie să mergem efectiv pe acest drum, adică mai bine zis va trebui să înaintăm în pas alergător. Cartea de față descrie tocmai acest parcurs și avem speranța că veți alerga alături de noi.

Introducere

Deceniul crucial

Lumea toată arde, din Amazonia în California, din Australia și până în Siberia arctică. Ceasurile sunt târzii, iar momentul adevărului, al consecințelor inevitabile, atât de mult amânat, ne-a ajuns din urmă. Ne uităm la lumea noastră cum arde sau alegem să facem ce este necesar pentru a ajunge la un altfel de viitor?

Cine înțelegem noi că suntem determină alegerea pe care o vom face. Alegerea aceasta determină ce se va întâmpla cu noi. Alegerea este în același timp simplă și complexă, dar, mai presus de toate, este urgentă.

La Washington, D.C., la ora zece dimineața într-o zi de vineri, o fetiță de doisprezece ani mărșăluiește alături de prietenii ei, ținând deasupra capului o pancartă pictată de mână, ce înfățișează Pământul învăluit în flăcări roșii. La Londra, demonstranți adulți, îmbrăcați în negru și purtând căști cu vizor ca ale polițiștilor din trupele speciale de intervenție, formează un lanț uman care blochează circulația mașinilor în Piccadilly Circus, iar alții se întind pe asfalt în fața sediului central al companiei British Petroleum. La Seul, în Coreea de Sud, străzile gem de copii de școală primară cu mici rucsacuri multicolore în spate și purtând bannere pe care scrie CLIMATE STRIKE („Grevă climatică“) — în limba engleză, ca să înțeleagă presa. La Bangkok, sute de elevi adolescenți ies în stradă. Hotărâți și îngrijorați, ei merg în spatele liderului lor curajos, o fetiță de unsprezece ani care poartă o pancartă: OCEANELE SE RIDICĂ ȘI NOI LA FEL.

Peste tot în lume, milioane de copii și tineri — inspirați de Greta Thunberg, adolescenta care a început un protest de una singură în fața Parlamentului suedez — se angrenează în nesupunere civică pentru a atrage atenția asupra schimbărilor climatice. Elevii și studenții înțeleg proiecțiile științifice și sunt îngroziți de calitatea diminuată a vieții care se întrevede pentru ei la orizont. Ei cer măsuri decisive acum. Ei ajută la creșterea gradului de revoltă față de insuficiența eforturilor noastre de a gestiona criza și lor li se alătură oameni de știință, părinți și profesori. Începând cu mișcarea de independență din India și terminând cu mișcarea în favoarea drepturilor cetățenești ale persoanelor de culoare din Statele Unite, nesupunerea civică a explodat de fiecare dată când o nedreptate flagrantă a devenit de nesuportat, așa cum vedem acum în privința schimbărilor climatice. Inadmisibila nedreptate generațională și o deplorabilă lipsă de solidaritate cu cei vulnerabili au deschis acum zăgazurile protestului. Cei care vor fi cei mai afectați au ieșit în stradă. Furia lor este energia de care avem disperată nevoie. Ea poate să propulseze un val de revoltă împotriva stării de lucruri actuale, catalizând ingeniozitatea necesară pentru a pune în practică noi posibilități.

Aceste proteste n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Am știut despre posibilitatea unor schimbări climatice încă din anii 1930, cel puțin, și am avut certitudinea încă din anii 1960, când geochimistul Charles Keeling a măsurat nivelul de CO2 în atmosfera Pământului și a detectat o creștere anuală.1

De atunci încoace, am făcut prea puțin ca să contracarăm schimbările climatice, rezultatul fiind că emisiile de gaze cu efect de seră, cauza schimbărilor climatice, sunt în creștere. Continuăm să urmărim creșterea economică prin extragerea și arderea fără măsură a combustibililor fosili, cu impact fatal asupra pădurilor noastre, asupra oceanelor și râurilor, solului și aerului. Nu am reușit să gospodărim cu înțelepciune înseși ecosistemele de care depinde supraviețuirea noastră. Am făcut ravagii în ele, neintenționat probabil, dar sistematic și cu îndârjire.

Neglijența noastră a catapultat schimbările climatice de la statutul de provocare existențială la cel de criză cumplită, așa cum este acum, pe măsură ce ne apropiem cu rapiditate de limitele dincolo de care Pământul nu va mai fi niciodată la fel. Și totuși, pentru mulți, aceste ravagii sunt invizibile. În ciuda frecvenței și intensității crescânde a dezas­trelor naturale, tot n-am reușit să facem legătura între distrugerea neîncetată a habitatului nostru natural și capacitatea noastră viitoare de a le asigura copiilor noștri o viață fără pericole, de a ne hrăni, de a locui pe coastele mărilor și oceanelor și de a păstra integritatea caselor noastre.

Guvernele au abordat problema în pași mărunți. Cel mai amplu efort în acest sens este Acordul de la Paris, care trasează o strategie unificată de combatere a schimbărilor climatice.