Prolog

Aveam senzația că sunt în Evul Mediu. Manevra pe care trebuia s-o fac nu ar fi putut funcționa dacă aplicam o presiune graduală, ca și cum ai strânge încet o menghină. Trebuia să exercit rapid o forță zdrobitoare. Am folosit așadar un dispozitiv de fixare a capului cu tije de oțel de 2,5 cm în diametru pentru a imobiliza craniul pe masa de operații. În felul acesta, dacă pacienta începea să se miște, capul ei ar fi rămas nemișcat, iar eu nu aș fi omorât-o accidental.

Cele trei tije de metal trebuiau să se înfigă în craniu după ce ar fi străpuns scalpul: o tijă în frunte și două în ceafă, toate conectate la un suport ajustabil în forma literei C. În vreme ce asistentul meu ținea ridicat capul pacientei susținându-i gâtul, eu i-am prins craniul în dispozitivul de oțel printr-o mișcare brutală. Hârșâitul barelor de metal în contact cu osul craniului i-a făcut să amuțească pe studenții, asistentele și doctorii care stăteau în spatele meu în sala de operații. Tocmai făcusem primul dintre cele câteva sute de pași care trebuiau parcurși repede și perfect, fără greșeală.

Așa a început prima mea operație în care am deschis craniul unei ființe umane vii. Eram rezident în anul al treilea la Universitatea din California, San Diego, Departamentul de Neurochirugie. Pacienta mea avea în jur de 35 de ani și venise la Camera de Urgență reclamând o senzație neobișnuită și o slăbiciune în brațul și mâna stângi. Scanarea RMN scosese la iveală o anormalitate albă, strălucitoare, în creierul ei — o tumoare de mărimea unei piersici.

Fusesem în multe rânduri alături de neurochirurgi cu experiență pe care i-am asistat, i-am observat și de la care am învățat. Dar aceasta a fost prima oară când am operat singur. Neurochirurgia este bizară. Există teamă, fără nicio îndoială, dar există de asemenea un sentiment de uimire, fascinație și smerenie că te afli literalmente în interiorul capului unei alte persoane, ceea ce provoacă emoții intense și încântare. Nu vreau să par lipsit de delicatețe, dar pentru mine chiar este o încântare. Unora le place să schieze, să se cațăre pe munți înalți sau să joace poker. Mie îmi place să operez oamenii pe creier.

Exista riscul să tai o venă, iar o parte a creierului să moară. Sau să pătrund într-un punct greșit și să nu fiu capabil să ajung la cea mai mare parte a tumorii. Ori ca totul să pară că merge perfect în timpul operației, dar pacienta să se trezească incapabilă să mai vorbească pentru tot restul vieții.

Speranța mea — și motivul pentru care o făceam — era ca această femeie, care tocmai se căsătorise cu trei luni în urmă și avea în fața ei cea mai mare parte a vieții, să își recapete pe deplin forța și controlul fin asupra mâinii stângi.

În pofida faptului că avea un țesut anormal în creier, această pacientă era destul de norocoasă pentru că masa de țesut nu era malignă. Viața ei nu era pusă în pericol de tumoare, dar putea fi pusă în pericol de mine. Dar atât timp cât tumoarea rămânea și continua să crească, slăbiciunea mușchilor s-ar fi putut agrava și extinde. Tumoarea era localizată în aria motorie a lobului parietal drept, o fâșie lată de circa 1 cm și lungă de aproape 18 cm de țesut cerebral care trimite semnale motorii pentru mișcările părții stângi a corpului. Acest tip particular de tumoare se numește meningiom, deoarece crește din învelișul creierului (meninge). Cum craniul nu se poate extinde, tumoarea apasă pe creier deformându-l, fără a penetra însă țesutul cerebral. Presiunea exercitată afectează însă semnalele electrice, ceea ce duce la slăbiciunea mușchilor.

După ce am perforat craniul și am îndepărtat o bucată circulară de os aproape de creștet — ceea ce neurochirurgii numesc „desfacerea plicului“ —, am făcut cu mare grijă, cu un bisturiu numărul 11, o tăietură în dura mater — membrana subțire, asemănătoare unei bucăți de stofă care protejează creierul. Am tăiat și ridicat membrana dura mater, dar nu am intrat mai mult.

Se afla chiar acolo. Puteam să văd tumoarea chiar la suprafața creierului. Prin contrast cu opalescența strălucitoare a țesutului cerebral sănătos, era galbenă, opacă și avea o formă sferică neregulată.

Am incizat centrul tumorii și i-am scos miezul așa cum ai scoate gălbenușul dintr-un ou fiert îndelung, până când a rămas goală pe dinăuntru și nu am lăsat decât marginea, care este mai tare. Am îndepărtat apoi cu delicatețe acest înveliș tare de țesutul cerebral din jur, prăbușindu-l în interior. Aceasta este partea cea mai dificilă pentru că marginea tumorii are fibre subțiri ca o pânză de păianjen iar țesutul din jur este moale ca o budincă. Încet, metodic, am secționat aceste fascicule cu o foarfecă curbă de 20 cm.

Mi-a luat două ore să fac acest lucru sub lupă și lumină puternică, dar, la capătul lor, tumoarea era extirpată. Am spălat suprafața creierului cu apă distilată pentru a verifica dacă nu există vreo scurgere a unui vas de sânge. Apoi, a venit timpul să închid operația prin manevre în sens invers. Am reatașat fragmentul de os de restul craniului cu o plasă subțire de titan, cu mici plăcuțe și șuruburi, i-am cusut scalpul la loc și, în final, am îndepărtat dispozitivul care îi ținea capul nemișcat.

După trei zile, când creierul ei nu mai era paralizat de intervenția mea, pacienta își recăpătase forța în brațul și mâna stângi, iar eu am știut în ce domeniu vreau să excelez de atunci înainte.

Cincisprezece ani și mii de operații mai târziu, neurochirugia rămâne o încântare cum alta nu există. Cei trei fii ai mei mă tachinează că am mers la școală până în clasa a 32-a — literalmente, încă 20 de ani după liceu —, dar atât mi-a luat să devin neurochirurg și să mai adaug un doctorat în neurobiologie. Chiar și după atâta studiu, am sentimentul că nu am descoperit decât o mică frântură din misterul și potențialul creierului uman. Aceasta este obsesia mea.

În prezent, nu mă ocup numai cu operațiile pe creier, ci coordonez activitatea de cercetare a unui grup de studenți la medicină și absolvenți în domeniile neuroștiințelor și oncologiei în laboratorul meu de la City of Hope, un centru de cercetare și tratare a cancerului din sudul Californiei. Călătoresc în țări precum Peru și Ucraina în misiuni chirurgicale. Am scris zece cărți pe teme academice și peste 100 de lucrări despre neurochirurgie și neuroștiințe care sunt utilizate de studenți la medicină, de doctoranzi și de neurochirurgi.

Există însă ceva care mă roade și pe care niciun număr de operații și niciun munte de cercetări științifice nu îl poate satisface. Este un fel de infecție a minții răspândită de contactul cu televiziunea, site-urile de internet, cărțile senzaționaliste și anumite companii dornice să vândă publicului pseudoștiință și nonsensuri.

Probabil că ați auzit afirmații precum următoarele:

LA UNII OAMENI FUNCȚIONEAZĂ PREDOMINANT PARTEA STÂNGĂ SAU DREAPTĂ A CREIERULUI. Voi explica cum a fost confecționat acest mit.
INTESTINELE SUNT UN AL DOILEA CREIER. Nu tocmai. Creierul proiectează nervi din craniu către aproape fiecare milimetru al organismului dumneavoastră, inclusiv o rețea extinsă de nervi în vintre, care monitorizează tractul gastrointestinal. Dar mulți pacienți au suferit multiple variații ale îndepărtării cvasitotale a intestinelor, fără ca acest lucru să demonstreze vreo disfuncție mentală care să-i poată fi atribuită1.
ANTRENAREA CREIERULUI ESTE O AIUREALĂ. De fapt, cercetători de vârf de la universități de prim rang din lume continuă să investigheze efectele „jocurilor computerizate pentru stimularea creierului“ și ale multor altor metode de antrenare pentru îmbunătățirea performanței cognitive.
MEDITAȚIA NU ESTE SUSȚINUTĂ DE DOVEZI ȘTIINȚIFICE SOLIDE. Fals. Un studiu revoluționar recent a măsurat direct efectele de calmare a minții pe care le are respirația meditativă2, demonstrând în mod elegant fiziologia practică aflată la baza acestui ritual antic devenit practică modernă.

În zilele noastre, este mai greu ca oricând să distingi între fapte și afirmații mincinoase.

Multe din aceste idei diseminate de experți autoproclamați ar putea să vă împiedice să vă împliniți potențialul real. Am tratat pacienți care credeau cu tărie că ierburile sau meditația pot să-i vindece de cancerul cerebral și astfel amânau operația care le-ar fi putut salva viața. Am întâlnit oameni ale căror accidente vascular cerebrale ar fi putut fi prevenite dacă ar fi respectat câteva reguli simple pentru a rămâne în formă din punct de vedere neurologic. Am cunoscut studenți la cursurile mele de la facultatea de medicină care credeau că vor obține note mai bune dacă iau pilule „inteligente“ care, în realitate, nu le permiteau decât să muncească mai mult și mai susținut, pentru a fi exact la fel de strălucitori sau de mediocri cum erau și înainte de a le lua.

Această carte este încercarea mea de a separa aiurelile de adevărata știință a minții, precum și exaltarea publică de speranța autentică. Vreau să vă ajut să vă atingeți țelurile și să mă asigur că dumneavoastră și cei pe care îi iubiți nu vor sfârși niciodată pe masa mea de operație.

În acest scop, nu voi face nicio afirmație care nu este susținută de dovezi solide ale științei actuale. Nu minimizez riscurile medicinei alternative și nici nu exagerez beneficiile medicinei tradiționale occidentale. Cunoașterea este o țintă în mișcare și vă voi împărtăși ceea ce știm până acum și ceea ce sperăm să aflăm.

Minunile creierului nu au nevoie de nicio exagerare. În capul nostru trăiesc aproximativ 85 de miliarde de neuroni — la fel de multe celule sunt în creier câte stele sunt în Calea Lactee. Fiecare din acești neuroni are câteva mii de conexiuni sub forma unor fire, numite sinapse, care îi leagă de alți neuroni din creier — peste o mie de miliarde de conexiuni. Asta înseamnă de zece ori mai mult decât numărul estimat al galaxiilor din întregul univers. Complexitatea creierului este teribil de vastă și fără egal.

Chiar și atunci când neurochirurgii știu că o anumită procedură funcționează pentru a alina o suferință, adesea nu știm de ce. Pot să implantez adânc în creierul dumneavoastră un electrod care știu că vă va alina depresia sau tulburările obsesiv compulsive ori vă va îmbunătăți starea în boala Parkinson. Cum? Excelentă întrebare! Când aflați, dați-mi de știre.

Unul dintre lucrurile pe care neurochirurgii îl știu cu siguranță este că fiecare creier poate să își revină în urma unei maladii sau a unei leziuni devastatoare. Am avut dovada vie oferită de pacienții noștri care au suferit atacuri vascular cerebrale, traume sau cancer cerebral și care au reușit să își revină în mod incredibil. Acești pacienți au reînvățat să meargă și să vorbească, și-au recăpătat abilitățile motorii fine și și-au ameliorat funcțiile cognitive folosind tehnici care pot și trebuie să fie practicate nu numai la spital, dar și acasă.