Notă:

Nici editorul, nici autorul nu oferă sfaturi profesionale sau servicii pentru cititori. Ideile, procedurile și suges­tiile din această carte nu înlocuiesc sfatului medicului.

Toate aspectele legate de sănătatea dumneavoastră necesită supraveghere medicală. Autorul și editorul nu sunt răspunzători sau responsabili pentru nicio îmbolnăvire sau eventuală degradare a stării de sănătate ca rezultat al informațiilor sau sugestiilor din această carte.

Autorul a depus toate eforturile pentru a furniza numere de telefon corecte, adrese de internet și alte informații de contact în momentul publicării, dar nici editorul, nici autorul nu își asumă responsabilitatea unor erori sau modificări care apar după publicare. Mai mult, editorul nu are niciun control asupra informației și nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului textului autorului sau al site-urilor terților.

Lui K.S.

În ciclul respirației1, inspirația trebuie să fie deplină. Când este deplină, are volum mare. Când are volum mare, poate fi extinsă. Când este extinsă, poate pătrunde în profunzime. Când pătrunde în profunzime va fi mai calmă. Când e calmă, e puternică și fermă. Când e puternică și fermă, încolțește. Când încolțește, crește. Când crește, urcă. Când urcă, ajunge în creștetul capului. Puterea secretă a Providenței plutește deasupra. Puterea secretă a Pământului plutește mai jos.

Cel care urmează acest sfat va trăi. Cel care i se opune va muri.

- 500 î.Hr., inscripție în piatră din timpul Dinastiei Zhou

Introducere

Era un loc parcă desprins din filmul horror Amityville: pereți scorojiți, ferestre prăfuite și umbre amenințătoare profilate în lumina Lunii. Am trecut de poartă, am urcat treptele șubrede și am bătut la ușă. Când s-a deschis, o femeie de vreo 30 de ani cu sprâncene stufoase și dantura albă proeminentă m-a invitat înăuntru. M-a rugat să-mi scot pantofii, apoi m-a condus într-o sufragerie cu tavan de culoare albastră, pe care erau pictați nori dispersați. M-am așezat lângă o fereastră care scârțâia în bătaia vântului, urmărindu-i cu privirea pe nou-veniți în lumina difuză a felinarului stradal. Un tip cu o căutătură de deținut. Altul cu o alură hotărâtă și breton à la Jerry Lewis. O blondă cu un bindi pictat descentrat pe frunte. În foșnetul pașilor și al saluturilor șoptite, se aud acordurile piesei „Paper Planes“ dintr-un camion care trecea pe stradă, ca un inevitabil imn al zilei. Mi-am scos cureaua, mi-am deschis primul nasture la blugi și m-am așezat pe scaun.

Ajunsesem în această conjunctură la recomandarea medicului meu, care-mi spusese: „nu ți-ar strica un curs de respirație“. Ar fi putut să-mi ajute plămânii bolnavi, mintea obosită, poate chiar să-mi ofere o perspectivă. În ultimele câteva luni trecusem prin multe încercări. Jobul mă stresa, iar casa mea veche de 130 de ani începuse să se năruie. Abia mă recuperasem după o pneumonie pe care o făcusem și cu un an în urmă, și în cel de dinaintea lui... Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam acasă tușind, muncind și mâncând, așezat pe canapea, trei mese pe zi din aceeași farfurie, lecturând ziare vechi de o săptămână. Trăiam într-o rutină — fizică, mentală și de orice altă natură. După câteva luni petrecute astfel, am decis să urmez sfatul medicului și m-am înscris la un curs de inițiere în tehnica de respirație Sudarshan Kriya.

La ora 19, femeia cu sprâncene stufoase a încuiat ușa de la intrare, s-a așezat în mijlocul grupului, a introdus o casetă într-o stație audio și a apăsat butonul play. Ne-a cerut să închidem ochii. În fâșâitul de fond al boxelor răzbătea vocea unui bărbat cu accent indian. O voce pițigăiată, vioaie și prea melodioasă ca să fie naturală, ca și cum ar fi fost extrasă dintr-un desen animat. Vocea ne-a îndrumat să inspirăm încet pe nări, apoi să expirăm încet, concentrându-ne asupra respirației.

Am repetat acest proces timp de câteva minute. Am întins mâna după o pătură și mi-am învelit picioarele ca să mi le feresc de răceala vântului care pătrundea pe fereastră. Am continuat exercițiile de respirație, dar nu simțeam nimic deosebit. Nicio senzație de calm; nicio relaxare a musculaturii mele prea încordate. Nimic.

Așa au trecut 10, poate 20 de minute. Începusem să mă plictisesc și să mă enervez că alesesem să-mi petrec seara inhalând praful de pe podelele acestei clădiri victoriene. Am deschis ochii și am privit în jur. Toată lumea avea aceeași privire posomorâtă, plictisită. Tipul cu privire de deținut părea că adormise. Jerry Lewis avea acea expresie de ușurare pe care o simți când mergi la toaletă. „Bindi“ părea că înțepenise într-un zâmbet demn de Motanul Cheshire. Mă gândeam să mă ridic și să plec, dar nu voiam să fiu grosolan. La urma urmei, cursul era gratuit; instructorul nu era plătit pentru asta. Trebuia să respect acest act de generozitate. Așa că am închis ochii din nou, învelindu-mă și mai bine cu pătura, și am continuat exercițiul de respirație.

Apoi s-a întâmplat ceva. Nu pot spune că simțisem vreo transformare. Sau că m-am relaxat și că roiul de gânduri stresante mi-ar fi părăsit mintea. Dar părea că m-am extras din locul acela și m-am transportat în altă parte. S-a întâmplat foarte brusc.

Înregistrarea audio a ajuns la final și am deschis ochii. Simțeam ceva ud pe cap. Am ridicat mâna să mă șterg și am constatat că aveam părul ud fleașcă. Mi-am trecut palma peste față și am simțit picături de sudoare pe pleoape și un gust sărat pe buze. M-am uitat la bluza și pantalonii mei și am observat pete de transpirație. Temperatura în cameră nu depășea 20 de grade — chiar mult mai puține lângă fereastra deschisă. Toată lumea era îmbrăcată în jachete și hanorace groase. Iar hainele mele erau pline de sudoare de parcă tocmai alergasem la maraton.

Instructoarea s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă mă simt bine, dacă sunt bolnav sau am febră. I-am spus că mă simt foarte bine. Apoi mi-a explicat ceva despre căldura corporală, că în timp ce inspirăm ne alimentăm cu energie proaspătă, și în timp ce expirăm o eliminăm pe cea veche, perimată. Încercam să înțeleg, dar nu mă puteam concentra. Mă gândeam numai cum aveam să ajung acasă pedalând pe bicicletă 5 km din Haight-Ashbury, în haine îmbibate de sudoare.

A doua zi m-am simțit chiar mai bine. Așa cum mi se spusese, am avut o senzație de calm și liniște pe care nu o mai simțisem de multă vreme. Cum e posibil ca simplul fapt de a respira timp de o oră, într-o casă veche, cu picioarele încrucișate, să producă o reacție atât de profundă?

Am revenit la curs și săptămâna următoare: aceeași experiență, mai puțină sudoare. Nu le-am pomenit nimic familiei și prietenilor mei. Dar m-am străduit să înțeleg ce se întâmpla și mi-am dedicat următorii câțiva ani deslușirii acestui fenomen.

* * *

Între timp mi-am reparat și casa, m-am pus pe picioare și am reușit să întrezăresc un fir explicativ al misterului respirației. Am plecat în Grecia ca să scriu un articol despre freediving, o practică străveche de scufundare liberă la adâncimi de sute de metri sub nivelul mării, cu o singură gură de aer.

Între scufundări, am intervievat zeci de experți, încercând să înțeleg ce făceau și cum. Voiam să știu cum reușiseră acești oameni plini de modestie — programatori, manageri în publicitate, biologi, medici — să-și antreneze organismul ca să reziste fără aer timp de 12 minute, cufundându-se la adâncimi pe care oamenii de știință nu le-ar fi crezut posibile.

Un om obișnuit nu rezistă sub apă la o adâncime de trei metri mai mult decât câteva secunde fără să îi țiuie urechile. Scafandrii însă mi-au spus că, la început, și ei fuseseră „oameni obișnuiți“. Transformarea lor a fost o chestiune de exercițiu. Și-au antrenat plămânii să lucreze mai eficient, să acceseze abilități pe care cei mai mulți dintre noi le ignoră. Au insistat asupra faptului că nu sunt cu nimic speciali. Orice persoană cu o sănătate cât de cât bună, care este dispusă să se dedice acestui antrenament, poate ajunge la performanța de a se scufunda până la adâncimi de 30, 60, poate și 90 de metri. Vârsta nu contează, nici greutatea sau profilul genetic. Ca să practici freediving, mi-au spus ei, tot ce trebuie să faci este să înveți să stăpânești arta respirației1.

Pentru ei, respirația nu este o acțiune inconștientă; nu e un reflex banal. Ci o forță, un medicament, un mecanism prin care poți căpăta puteri aproape supranaturale. „Tehnicile de respirație sunt tot atât de numeroase și diverse precum felurile de mâncare“, mi-a spus o instructoare care își ținuse respirația mai mult de opt minute și care reușise să se scufunde la o adâncime de 90 de metri. „Iar fiecare dintre ele ne influențează organismul într-un anumit fel.“ Un alt scafandru mi-a spus că modul în care respirăm ne poate „hrăni“ creierul sau ne poate distruge neuronii; ne protejează sănătatea sau ne poate aduce moartea.

Mi-au relatat istorii uimitoare, despre tehnici de res­pirație care îți pot mări volumul plămânilor cu 30 % sau chiar mai mult. Mi-au povestit despre un medic indian care slăbise câteva kilograme doar schimbându-și modul în care respira, despre un alt bărbat care își injectase endotoxina bacteriană E.Coli, apoi a respirat într-un tipar ritmic care stimulează sistemul imunitar și distruge toxinele în câteva minute.