Pentru Francis, care s-a căsătorit cu un cyborg

FRANCISCUS♥

PETRUSQUE♥C

ONTRA♥MUN

DUM♥CONIUN

CTI♥VINCEMUS

Mulțumiri

Cu volumul acesta m-am hotărât să trișez. O fac pentru egoul­ meu. În apărarea mea, deși am scris o mulțime de cărți până acum, nu am întâlnit vreo persoană care să-mi fi citit măcar una. Mă rog, o persoană care să nu facă parte din familia mea sau să nu-mi fie vreun prieten apropiat. Sau să-mi fi citit vreo carte de plăcere. Sau până la capăt. Așa că, de data aceasta, multe dintre cunoștințele și rudele mele se regăsesc în carte, iar eu desigur că nu am de gând să fac acea greșeală de începător și să le spun cine a fost inclus. Ce vor face ei după aceea ține, practic, de regulile nescrise. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, asta nu înseamnă neapărat că trișez, ci că fac un experiment sociologic.

Un extra bonus este că în felul acesta pot să evit ca acest capitol de Mulțumiri să se transforme în discursul tradițional de mulțumire de la Oscaruri. În schimb, voi sări direct la acel crescendo emoțional care anunță partea finală. Dă-mi voie să-ți fac cunoștință cu doi oameni și echipele lor fără de care tu și eu nu ne-am fi întâlnit niciodată: uimitoarea Rosemary și la fel de uimitorul Dan.

Rosemary Scoular este agenta mea, un adevărat far călăuzitor în imensa companie United Agents.

Acum, ce trebuie să înțelegi tu despre agenți este că îngrijorător de mulți dintre ei seamănă cu niște rottweileri agresivi. Agentele sunt, de obicei, cele mai înfricoșătoare — sunt niște rottweileri pe tocuri și care se dau cu ruj. În această privință, tot ce pot spune despre Rosemary este că, dacă într-adevăr ascunde în ea vreun strop de ADN canin, atunci acesta e luat de la un terrier loial. Genul acela care nu dă drumul la ce a prins chiar dacă dă din coadă în semn de afecțiune. Pe scurt, Rosemary este absolut încântătoare. Și uluitor de eficientă. Și la fel este toată echipa ei. Iar în optimismul meu încăpățânat îndrăznesc să sper că, mult timp după ce nu va mai avea ce face din punct de vedere profesional cu mine, vom rămâne totuși prieteni fideli. Care, metaforic, vor da din cozi de fiecare dată când se vor vedea.

Daniel Bunyard este editorul meu, un adevărat far călăuzitor în imensul grup editorial Penguin Random House.

Acum, ce trebuie să știi tu despre editori este că am lucrat cu ei de-a lungul întregii mele vieți de adult. Însă niciodată, dar niciodată, nu am lucrat cu cineva atât de inteligent, de generos, de perspicace, plin de compasiune și curaj, creativ și stimulativ, tot timpul gata să sară în ajutor, deschis la idei radicale. Pe scurt, incredibil de bun în meseria sa. De exemplu, în cartea de față există trei capitole (îți vei da seama care sunt atunci când le vei citi) cu care eu am simțit că risc enorm. Eram foarte pătimaș în privința lor, dar încălcau regulile, pășeam cu ele pe teritorii noi. Eram convins că din cauza lor relația mea atât de confortabilă cu Dan va avea de suferit. Când colo, a devenit și el la fel de pătimaș ca și mine în privința lor. Și îi sunt recunoscător pe vecie. Pentru tot.

Să lucrez alături de echipa lui Dan a fost, de asemenea, o experiență plină de bucurie. Am descoperit că am de-a face cu un adevărat ansamblu de profesionalism creativ și talent prodigios cum nu mai întâlnisem vreodată în lumea editorială. Chiar pot spune că scrisul nu s-a dovedit niciodată atât de distractiv. Indiferent ce-am scris.

Acum, pentru penultimele mele mulțumiri, îmi voi încălca embargoul asupra familiei. Am trei nepoți minunați — Lee, David și Andrew — care m-au ajutat în moduri diferite să-mi îmbunătățesc situația. Dar numai Andrew poate pretinde cu adevărat că a scris jumătate din această carte — din momentul în care eu nu am mai putut tasta, am început să-i dictez.

Totuși, mulțumirile mele finale se îndreaptă spre cineva pe care vei ajunge să-l cunoști foarte bine. Eroul nerecunoscut al acestei cărți. Adevărata stea. Încă nu ai cum să înțelegi cu adevărat importanța a ceea ce scriu acum, dar este suficient să spun că, atunci când a fost testat la limita rezistenței, adevăratul Avalon s-a dovedit a fi infinit mai curajos, mai loial, mai eroic decât își imaginase Adolescentul Peter vreodată.

Peter 2.0, Torquay, Anglia, 2020

Prima regulă a lui Peter pentru univers

ȘTIINȚA este singura cale spre MAGIE

Sfârșitul

— Deci, ce combinație interminabilă de litere ai mai adăugat tu după numele tău în ultima vreme? a întrebat Anthony.

Era amabil: eu tocmai ce îl întrebasem despre titlul de OBE* care urma după numele său.

— PhD, DIC, BSc(Eng), CITP, CEng, MBCS, MRTS, ACGI, am turuit eu dintr-o suflare, devenind, fără să-mi dau seama, Peter școlarul care încearcă să se dea mare în fața vechiului său prieten.

— Dar OBE este net superior, a încercat să recâștige teren Peter adultul.

Eu și Anthony ne coordonaserăm cu atenție programele astfel încât să ne aflăm în Londra în același timp. În calitate de director al Operei Lirice din Chicago, el era tot timpul plecat din țară. Pe de altă parte, eu și Francis ne petrecuserăm o mare parte din timp, după căsătoria din urmă cu zece ani, colindând lumea și vizitând locurile exotice la care visaserăm cu mult timp înainte. Totuși iată că eu și Anthony reușiserăm să găsim un răgaz de o zi pe care să o petrecem împreună, să depănăm amintiri și să aflăm ce-a mai făcut celălalt.

— Prin urmare, așa cum s-a dovedit, ocazia istorică pe care am ratat-o nu a fost parteneriatul tău civil, ci căsătoria?

— Da! Anul trecut au schimbat din nou legea și au făcut posibilă această îmbunătățire. Dar, de fapt, nici n-a prea contat pentru că legea s-a aplicat retroactiv; certificatul nostru de căsătorie avea data 21 decembrie 2005. Practic eram căsătoriți de aproape nouă ani fără să știm!

— Și e minunat că părinții tăi au apucat să vadă acest lucru.

Aceștia muriseră la trei luni distanță unul de altul — ambii având peste 90 de ani. Eu și Francis avuseserăm grijă de ei în ultimii doi ani de viață.

— Acum zi-mi de luna voastră de miere din India. Eu și Colin plănuim să mergem acolo în curând, așa că vreau să-mi iau notițe!

Colin era soțul lui Anthony — erau împreună de zeci de ani.

— Oare aceea a fost călătoria care v-a stârnit dorul de ducă?

— Da, atunci s-a întâmplat. Ne-am trezit într-o zi: „Oare de ce nu am continua să călătorim?“ Economisiserăm la greu, chiar dacă știu că niciodată nu poți spune că ai prea mulți bani, când, de fapt, chiar poți avea destui. În schimb, am realizat eu atunci, ceea ce eu și Francis nu vom avea niciodată suficient va fi timpul pe care să-l petrecem împreună, cât încă mai suntem tineri. Așa că eu — am mișcat din degete ca să simbolizez ghilimelele — „m-am pensionat“.

— Înainte de 50 de ani…

— Ei bine, da!

Încă lucram pentru diverse companii sau organizații, dar în calitate de consultant, ceea ce-mi convenea de minune.

— Dar este evident că „pensionarea“ îți priește! a spus el imitând ghilimelele făcute de mine, în aer.

— Este perfectă! Am mai scris câteva cărți de popularizare a științei, dar, în principiu, mă dedic geografiei, istoriei și artei la care a trebuit să renunț în timpul școlii. Eu și Francis suntem în formă și sănătoși. Amândoi iubim aventura. Avem de gând să ne continuăm călătoriile ani buni de acum înainte. În sfârșit, totul este așa cum trebuie să fie pe lume…

După o săpuneală bună într-o baie fierbinte, în timpul unei călătorii în plină iarnă în căutare de aurore boreale în nordul îndepărtat al Cercului Arctic, am ieșit din apa care încă nu se răcise și am început să mă șterg pe corp. Am ridicat piciorul stâng și l-am scuturat de picături — ca un cățel care tocmai a călcat în ceva —, am pășit pe covorașul de baie, apoi am ridicat piciorul drept. Atunci un fior mi-a străbătut tot corpul de parcă în continuumul spațiu-timp tocmai se înregistrase o discontinuitate majoră, după care m-am simțit aruncat spre un viitor complet străin.

Piciorul drept nu se mișcase așa cum trebuie. A tremurat puțin. Cam cum își scutură un picior o broască-țestoasă gigantică și bătrână din Galapagos. În cel mai bun caz, a fost acolo o mică legănare. Am remarcat aspectul cu acea curiozitate nepotolită a omului de știință pentru orice lucru mai neobișnuit, apoi am ieșit din baie.

După ce mi s-a mai întâmplat același lucru de câteva ori, am ajuns la concluzia că am un picior beteag. Probabil, o întindere musculară. Oricum, nu ceva important. Cu această ipoteză de lucru extrem de rezonabilă și bine instalată în subconștientul meu, creierul meu s-a liniștit. Pentru trei luni. Până când, într-o zi, pe când urcam spre un templu grecesc excelent conservat de pe insula Rhodos, am început să vibrez.

Nimic dramatic, să ne înțelegem. Dar din când în când apărea un tremur evident la piciorul meu drept atunci când mă mișcam sau stăteam într-un fel anume. Uneori. Abia perceptibil. După două săptămâni, am mers la un fizioterapeut să văd care e treaba cu piciorul meu beteag. L-a ciocănit, l-a întins și a făcut o mulțime de însemnări. Da, ar putea fi vorba despre o întindere musculară mai în profunzime. Poate chiar o mică ruptură. Alte simptome? Am amintit de tremur.

— Eu nu am remarcat niciunul…

— Nu, trebuie să stau într-o anumită poziție, uite, cam așa…

— Aha.

A fost unul dintre acei „aha“ ușor descurajanți, care sugerează că nu vrei neapărat să știi la ce se gândește persoana care l-a rostit. Desigur că eu chiar am vrut să știu.

— Așadar, când cineva are aceste simptome, cam despre ce este vorba, de regulă?

Mi-am ascultat intuiția și am trecut la un mod de adresare ceva mai profesional. Pentru depersonalizarea unei situații delicate. Un dialog ca între colegi. O discuție generală.