Învățătorului meu Antonis și lui Thanasis, care m-a dus la Antonis

Introducere

Cred că eram în clasa a V-a. Îmi amintesc de parcă a fost ieri. În cartea de fizică scria că cei mai mulți oameni văd. Însă puțini observă. Atunci nu am înțeles ce voia să spună.

Pe parcurs, am înțeles. Am învățat și eu să observ. Am învățat să fotografiez cu ochii. Dar mai ales cu sufletul. Ceea ce de obicei numim lucruri mărunte: apusul, floarea, zâmbetul, un semn făcut cu capul. Am învățat să văd frumusețea pretutindeni. Chiar și în urâțenie.

Am învățat să o împart. Împreună cu viața. Să o împletesc cu viețile altora. Și să devenim una. Precum flăcările lumânărilor în Săptămâna Mare. Și atunci am înțeles că acesta este scopul meu.

Apoi am învățat să am curaj. Să mă confrunt cu mine însumi. Cu fricile mele. Cu ceea ce cred. Cu comoditatea mea. Am învățat să evadez din celula mea. În fiecare zi. În fiecare oră. În fiecare clipă. Să mă eliberez din propriile lanțuri.

Apoi am învățat să aleg. Am învățat că eu aleg. Am învățat să țin capul sus. Să îmi port zâmbetul. Să îmi rostesc adevărul. Să împart o vorbă bună. Să gândesc înainte de a vorbi. Să muncesc din greu pentru visul meu. Am învățat că viața nu îmi va fi dăruită. Am învățat că eu o voi câștiga. Zi după zi. Minut cu minut.

Un unchi drag de-ai mei spunea că mâncarea o ai cât timp o mesteci. De aceea trebuie bine mestecată. Dacă o înfuleci, s-a dus, se pierde. Așa și cu viața. Am învățat să o mestec bine. Și să mă bucur de ea. La fel cum mă bucuram de mâncarea făcută de mama. Care înmiresma toată casa. Am învățat să nu o mănânc în grabă. Am învățat să fiu acolo.

Se povestește că, într-o zi, un agricultor săpa. La un moment dat, târnăcopul a lovit ceva dur și s-a rupt. Agricultorul s-a înfuriat. Dar apoi a săpat pentru a găsi ce anume îi rupsese unealta. Era o cutie. A deschis-o. Înăuntru se afla o comoară. Am învățat deci să deschid cutia. Chiar dacă nu îmi place ambalajul. Am învățat că cele mai frumoase cadouri au ambalaje urâte. Am învățat că viața însăși este un Dar.

În sfârșit, am învățat să îmi accept greșelile. Am învățat să le respect și să le iubesc. Împreună cu ele, și pe mine. Acolo se afla cheia mea. În loc să aspir la a face mai puține greșeli, mi-am îngăduit să fac mai multe. Și astfel am făcut mai puține.

Acum zece ani am început să îmi scriu caietul cu minuni. Îl poți numi și jurnal cu lucruri pentru care sunt recunoscător. La început nu găseam, apoi am început să găsesc. La sfârșit, nu mai pridideam. Minune era orice vedeam. Orice trăire. Faptul că vorbeam. Că mergeam. Că mă aștepta un pat cald după o zi lungă. Și astfel viața mi s-a transformat. Dădea pe dinafară de frumusețe. Și astfel am înțeles că frumusețea nu era în ceea ce vedeam, ci în ochii mei.

De atunci nu m-am mai oprit din scris. Luam caietul peste tot. Și scriam oriunde mă aflam. La serviciu, în tren, acasă. Cuvinte frumoase îmi umpleau rândurile, minuni splendide îmi umpleau paginile și nenumărate caiete îmi umpleau biblioteca.

Și atunci s-a întâmplat ceva magic. Pe neașteptate. Într-o zi, am încetat să mai scriu în caiet. Am încetat să mai scriu pentru mine. Și am început să scriu pentru cei din jur. Am început să împărtășesc acest lucru minunat care nu mai încăpea în mine.

Cartea pe care o ții în mână este inspirată din viață. Din viața mea. Din viața noastră.

Fără multe cuvinte, dar cu multă dragoste.

Sper să vă transmită cu generozitate frumusețea, așa cum mi-a transmis-o și mie.

Chiar dacă va ajunge la sufletul unui singur om, tot a meritat să o scriu. A meritat că m-a adus aici.

Stefanos Xenakis

Lili

M-am îngrijorat. La ora șapte dimineața nu sună telefonul de obicei. Pe fete le sun eu să le spun bună dimineața, dar ceva mai târziu. Era fiica mea cea mare. Plângea cu sughițuri.

— Tată, a murit Lili. Am găsit-o dimineață moartă în cușca ei.

Lili era iepurașul ei.

Hohote de plâns.

Eu, mut.

— … Aura, iubito, de câți ani o avem pe Lili?

— Nu de mulți, tată, cinci–șase.

— … Of, Aura… Cam atât trăiesc iepurașii, i-am spus la întâmplare.

Hohote de plâns.

— Încă de când ne naștem, draga mea, singurul lucru sigur este că vom muri.

Toate se termină pentru a reîncepe.

Și toate încep pentru a se termina.

— Lili, în cei șase ani ai ei, a trăit cel puțin 100 în ani omenești. A făcut copilași, a trăit fericită, a iubit și a fost iubită. Puțini oameni au trăit așa de bine ca Lili, draga mea.

Liniște la capătul firului.

— Toți vom pleca, draga mea. Lili a trăit 100 de ani. Tu cât intenționezi să trăiești? 200? 300?

Un chicotit ușor…

Copiii trebuie să trăiască viața de mici. Fără menajamente. Am luat sapa tatălui meu, pe Lili într-o cutie și pe fete de la școală.

— Vreți să o îngropăm împreună, fetelor? Mezina a răspuns imediat. Cea mare a înghițit în sec și, până la urmă, a încuviințat din cap. Am mers pe dealul nostru preferat în Vouliagmeni*. Acolo unde marea devine aurie după-amiaza.

Ne-a fost greu să găsim pământ în solul acela stâncos. Am săpat o groapă. Am scos-o pe Lili cu grijă din cutie. Era înfășurată în hârtie de orez. Ca o miresică. Am luat-o ca să o pun în groapă. Cea mare nu m-a lăsat. Mi-a luat-o din mâini,­ așa cum o mamă își ia bebelușul în brațe. A scos cu grijă hârtia de orez. A apropiat-o de fățuca ei. I-a dat un ultim pupic. A așezat-o ușor în groapă și i-a pus puțină salată, să nu îi fie foame.

— Închide ochișorii, Lili scumpo, i-a spus. A învelit-o cu hârtia de orez, ca și cum ar fi învelit-o în pătuțul ei. După aceea i-au pus niște ciclame lângă ea și am acoperit-o. Am pus și două pietre mari, ca să ținem minte unde se odihnește iepurașul nostru drag.

Apoi am mers să mâncăm înghețată.

— Toate fac parte din viață, măi copii. Toate sunt una. Noi, oamenii, suntem cei care le împărțim în „bune“ și „rele“. Ploaia și soarele sunt una. Viața și moartea, una. Iubirea și teama, una. Marea și muntele. Liniștea pe mare sau furtuna. După soare, vine furtuna pe neașteptate. După vară, iarna. După bine, vine rău. Mai demult îmi plăceau doar jumătățile bune. Acum însă îmi plac toate, am spus, încercând să le îndulcesc amarul.

Nu mă așteptam la un răspuns. A venit de la cea mică:

— Adică acum, tată, îți place ce nu îți place?

Komboloiul

Stătea în spatele meu. Nu îl văzusem. La un moment dat, muzicianul de pe scenă cânta cu patos. Eram absorbiți. Și atunci l-am auzit pentru prima oară. Komboloiul**. În spatele meu. Făcea un zgomot ritmic. Chinuitor, ca picătura chinezească. La început, m-am întors discret către cel din spate ca să înțeleagă că deranja. Komboloiul era unul din acelea vechi. De chihlimbar. Bărbatul, între vârste, avea vreo 60 de ani. Am crezut că a înțeles. Dar apoi a început din nou. M-am uitat iarăși. Nimic.

O parte din mine se rușina să îi vorbească. M-am frământat câteva clipe. Dar m-am hotărât repede. Acum știu că nu trebuie să mai am rețineri. I-am spus-o cu o mișcare a capului. Am arătat spre komboloi și am zâmbit. Tipul tot n-a înțeles. La început, era gata să mi-l dea. Credea că voiam să-l văd și eu. Mă bucur din tot sufletul să simt mărinimia grecilor. Mereu gata să împartă. Atunci i-am explicat. Respectuos. Aceasta este cheia: să știi să îți controlezi furia. Altfel îți pierzi dreptul de a cere ceva.

Tipul a înțeles în cele din urmă. A zâmbit. Era foarte politicos. S-a oprit imediat. Ba, mai mult, o aud și pe fiica lui, din dreapta:

— Voiam să îți spun și eu, tată.

Înainte nu vorbeam. Țineam totul în mine. Și nu făceam bine nimănui. În primul rând, mie. Este tare neplăcut să te simți inferior. Că nu ești suficient de bun. Că nu te ascultă nimeni. Nici măcar tu. Am simțit-o adânc pe pielea mea. Dar nici pentru celălalt nu este bine. Nu îi dai ocazia să se corecteze. Nu uita să îi vorbești frumos. Și ție, tot frumos să îți vorbești. Vezi tu, acestea merg mână în mână.

Se cheamă curaj și îți va schimba viața.

Mai ales dacă și ție ți-au spus tot timpul că trebuie să fii un copil bun.

Renunță la asta.

În pauză am stat de vorbă cu tipul. Era prietenos. Am discutat despre viață și micile ei plăceri. Om frumos, vesel, cu inima deschisă, comunicativ. M-a luat pe după umeri. Am râs. La sfârșit mi-a dat komboloiul.

— Îți eram dator, mi-a spus cu subînțeles și mi-a făcut cu ochiul.

Ador această țară.

Îi ador pe oamenii aceștia.

Sunt greci.

Și au un suflet mare.

Respectă-ți părinții

Este un prieten din Salonic. Băiat de doi metri. Înainte, mâncam în oraș de fiecare dată când venea la Atena. Noi doi. Apoi beam câte ceva. După vin, mereu ieșea adevărul la iveală.

Avea un fel dezarmant de a te fixa cu privirea în momentul în care spunea ceva. Și mereu o spunea bine, șmecherul.

În acea seară, am ajuns să discutăm despre femei.

— Stefanakis, îmi zice, uite ce spunea tatăl meu despre femei, și un zâmbet șiret i s-a ivit în colțul gurii. Cea mai bună femeie face cât cel mai rău bărbat…

Am pufnit amândoi în râs. Nu doar pentru că era o exagerare, ci și din cauza felului în care o spusese.

Și, de bine ce râdeam, prietenul meu a început să plângă.