„Cât de minunat este că nimeni nu trebuie să stea vreo clipă pe gânduri ca să facă din lumea noastră un loc mai bun!“

— ANNE FRANK

INTRODUCERE

În 1960, când aveam cinci ani, tatăl meu, ofițer în aviația americană, era detașat în Fontainebleau, Franța. A fost trimis la Supreme Headquarters Allied Powers Europe (SHAPE). Locuiam într-o casă veche cu trei etaje, dintr-o zonă retrasă numită Bella Woods. Cu foarte puține utilări moderne și fără televizor, am crescut devorând revistele de benzi desenate americane: Batman, Spider-Man, Fantastic Four, X-Men, The Hulk, Thor și Aquaman. Dar unul dintre eroi mi-a captivat cu totul imaginația. Era sută la sută american. Costumul său era roșu cu alb și albastru. Provenea dintr-un oraș mic din Kansas și avea puteri uimitoare. Mai rapid decât glonțul ieșit de pe țeavă, putea să sară peste clădiri înalte și salva tot timpul femei, copii și bărbați aflați la ananghie. Era „campionul celor neajutorați și oprimați“. În timpul războiului, eroul meu se luptase cu naziștii, cu fasciștii, cu liderii militari imperialiști și cu trădătorii. Alăturându-li-se soldaților și marinarilor americani, „s-a aventurat într-o bătălie gigantică pentru viitorul democrației“ și a câștigat. Era Bărbatul-de-Oțel din revistele de benzi desenate de acțiune, era Superman!

Îmi doream atât de mult să fiu ca Superman! Nu mai exista niciun prosop în casă care să nu fi fost la un moment dat pelerină. Săream de pe scaune, canapele, mese, de pe orice, ca să-l imit pe eroul meu. Într-o zi, când lumea va fi din nou în pericol, știam că Superman va reveni ca să ne salveze. Poate că el și cu mine vom putea face echipă. Batman îl avea pe Robin; de ce să nu aibă și Superman un ajutor?

În 1963, tatăl meu a primit ordin să se întoarcă în Statele Unite. Am călătorit cu familia mea până la Calais, în Franța, ne-am îmbarcat pe nava de croazieră SS United States și, după o călătorie de patru zile, am ajuns în portul din New York City. Imediat ce ne-am cazat la hotel, am pornit televizorul. L-am văzut pe eroul meu, în uimitoare imagini alb-negru, sărind de pe o clădire pe alta, printre gloanțe ce ricoșau, salvând-o pe Lois Lane — și toate astea se întâmplau în Metropolis. Metropolis, adică New York City. Mă aflam în Metropolis. Dacă eram aici, atunci… cine știe?… poate că și Superman era aici.

Pe parcursul următoarelor câteva zile, eu și tatăl meu am explorat orașul. Am fost pretutindeni — Empire State Building, Târgul Economic Mondial, Times Square. Dar, pe măsură ce mergeam prin canioanele formate de zgârie-nori, eu tot priveam în sus, sperând să-l văd pe Bărbatul-de-Oțel. Tatăl meu se oprea din când în când și mă întreba dacă totul este în regulă. Sigur, sigur, totul este în regulă. Cu alte cuvinte, aveam opt ani, eram mult prea mare ca să mai cred în Superman. În mintea mea, știam că este doar un personaj din revistele de benzi desenate. Dar, în adâncul sufletului, speram să fie real. Deoarece, dacă Superman era real, ar fi putut rezolva toate problemele lumii. Nimic nu era prea dificil pentru Superman. Naziștii nu îl puteau opri. Extratereștrii nu îi puteau face rău. Și niciun infractor nu era suficient de isteț, încât să-l păcălească pe eroul meu.

În cele din urmă, tatăl meu m-a oprit și m-a întrebat:

— Bill, ce e-n neregulă?

Mi-a fost rușine să îi spun, dar, după ce a insistat, cum ar face orice tată, într-un târziu i-am mărturisit:

— Păi, New York City este Metropolisul, iar eu…, am ezitat. Speram să-l văd pe Superman!

Tata a zâmbit, m-a cuprins cu brațul de umeri, mi-a arătat cu degetul un polițist din New York și mi-a spus:

— Fiule, acela este bărbatul care protejează New York City.

Dacă poți avea o revelație la vârsta de opt ani, atunci, pentru mine, asta a fost. Dacă Superman nu este real, atunci cine va salva lumea? Dacă Superman, Batman sau Spider-Man nu veneau, cine urma să-i oprească pe infractori, naziști, sovietici, extratereștri, cine avea să împiedice toate violențele și distrugerea? Răspunsul era clar. Totul ținea de noi.

În timp, am început să fiu obsedat de eroii din lumea reală: astronauții care încearcă să ajungă pe Lună, medicii care creează vaccinuri pentru a salva milioane de vieți omenești; liderii civici care mărșăluiesc pentru drepturile persoanelor marginalizate. Liderii politici care formează guverne noi prin care poporul dobândește o voce. Soldații decorați care se întorc din Coreea și din Vietnam. Personalitățile sportive care trec de bariera culorii. Aventurierii care se urcă pe culmi tot mai înalte, fac scufundări în adâncuri, navighează până în depărtări și explorează necunoscutul. Vizionarii care se luptă cu poluarea încercând să facă aerul mai respirabil, să salveze oceanele și să protejeze ecosistemele fragile. M-am minunat gândindu-mă la fiecare dintre acești oameni extraordinari și, undeva în sinea mea, știam că eu nu semănam deloc cu ei. Ei erau mai inteligenți, mai puternici, mai curajoși. Aveau toate atributele care îmi lipseau mie. Aveau superputeri pe care eu nu le aveam. De aceea, ei erau eroi și, de aceea, ei erau singurii oameni care puteau salva lumea.

Dar mă înșelam.

În 1977, am absolvit Universitatea din Austin, Texas, și m-am alăturat forțelor speciale ale Marinei Statelor Unite ale Americii. Pe parcursul următorilor 37 de ani, am călătorit prin toată lumea. Am văzut cele mai mari nenorociri ale umanității: război și distrugere, boală și sărăcie, cruzime și indiferență. Lumea era plină de probleme scăpate de sub control, fără rezolvare, de neînchipuit! Dar în acești 37 de ani, am văzut și ce este mai bun în oameni. Bărbați și femei luptând pentru pace, reconstruind națiuni, vindecând boli și salvându-i pe oameni de sărăcie. Bărbați și femei a căror compasiune era atât de profundă, încât, prin comparație, cruzimea și indiferența altora nu mai păreau atât de intense; bărbați și femei din toate sferele vieții, din toate clasele socioeconomice, de toate rasele, de toate religiile, de toate categoriile și de toate orientările.

Am ajuns să cred că avem cu toții în noi un erou. Există un cod înnăscut care se află în noi încă de la nașterea umanității. Este scris în ADN-ul nostru. El a stat la baza măreței expansiuni a umanității dincolo de Africa. I-a determinat pe exploratori să traverseze deșerturi și mări. A ajutat la crearea marilor credințe religioase. Le-a dat curaj primilor cercetători și filosofi. A avut grijă de bolnavi și de infirmi. A declarat adevărul în fața maselor. A introdus ordinea în haos și le-a adus speranță celor disperați. Codul acesta nu este un cifru, un criptograf sau un puzzle de rezolvat. Este un cod moral, un cod intern de comportament care determină rasa umană să exploreze lumea, să hrănească oamenii, să-i încurajeze, să-i inspire și să-i facă să râdă, astfel încât societatea să poată prospera.

Această carte este despre eroi și despre virtuțile lor. Probabil că te întrebi dacă poți fi vreodată la fel de curajos, empatic sau smerit ca bărbații și femeile din aceste povești. Crede-mă, poți! Pentru unii, să trăiască conform Codului eroului este ceva firesc. Dar cei mai mulți dintre noi trebuie să învățăm cum să scoatem la lumină aceste virtuți. Trebuie să le identificăm în viețile altora și să încercăm să le oglindim în noi înșine. Trebuie să construim aceste calități cu pași mici și, în cele din urmă, să le lăsăm să devină fundația caracterului nostru.

Sper că poveștile și lecțiile din această carte ți se vor părea valoroase pentru construirea propriei tale vieți demne de respectul celorlalți. Adevărul dur este că Superman nu vine să ne salveze. Fiecare dintre noi trebuie să-și aducă partea de contribuție. Fiecare dintre noi trebuie să-și descopere eroul din el și să-l scoată la suprafață. Așa că ia un prosop, urcă-te pe un scaun și hai să facem acest salt!

Codul eroului

CAPITOLUL 1

Curaj

„Curajul este apreciat, pe bună dreptate, ca fiind prima dintre calitățile umane, deoarece el garantează existența tuturor celorlalte calități.“

— WINSTON CHURCHILL

În timp ce intram în uriașul centru de comandă de la sediul de operațiuni speciale din Tampa, pe care îl coordonam, un sergent îmbrăcat în uniformă de camuflaj le-a strigat soldaților: „Drepți!“ Toată lumea s-a ridicat de la birou și a rămas în picioare până când m-am așezat în capul mesei.

— Luați loc! le-am cerut eu.

Aveam de făcut instructajul zilnic de comandă, la care participau peste 100 de soldați, marinari, aviatori, pușcași marini și civili, toți pregătiți să îmi raporteze mie, amiralului cu patru stele, informațiile despre evenimentele din seara precedentă.

Pe peretele de 9 metri din fața mea se afla un ansamblu de ecrane plate de 1,80 metri fiecare, afișând infor­mații vitale pentru operațiunile noastre speciale din toată lumea.