Pentru Esther și Sean

Cuvânt-înainte

Simt inima din mine și gândesc că există. Pot atinge această lume și, la fel, gândesc că există. Aici se sfârșește cunoașterea mea, restul e invenție.

Albert Camus, Mitul lui Sisif (1955)

Un detaliu despre traducerea titlului faimoasei explorări a lui Proust în amintirile sale din copilărie, À la recherche du temps perdu, demonstrează mare parte din ceea ce voi expune în această carte. Tradus inițial în 1954 drept Remembrance of Things Past / Amintirea lucrurilor trecute, titlul în engleză a fost schimbat la ediția din 1992 cu unul mai exact, In Search of the Lost Time / În căutarea timpului pierdut. Traducerea originală, „Remembrance of“ / „amintirea a“, sugerează un apel pasiv la niște amintiri depozitate într-un loc fix, ascuns, în timp ce traducerea recentă, „in search of“ / „în căutarea“, sugerează un demers activ într-un trecut fluid, pierdut. Neuroștiințele aproape că l-au ajuns din urmă pe Proust în intervalul dintre cele două traduceri.

Partea I. Cum construim amintiri

Capitolul 1. Începuturi

Există, în viața fiecăruia dintre noi, evenimente pe care le trăim cu presentimentul că ni le vom aminti mereu. Uneori, acest presentiment este mai intens și, chiar dacă nu e chiar o epifanie, creează impresia că am ajuns la un nivel superior de conștientizare. Această conștientizare nouă este preverbală — seamănă cu vibrația ceștilor pe farfurioare în timpul unui cutremur. Vibrația care m-a determinat pe mine să plec în această călătorie spre înțelegerea naturii memoriei s-a declanșat pe când eram în Londra, la începutul anilor 2000. Privind în urmă, întâmplarea de atunci seamănă cu scena introductivă dintr-un roman în care fiecare ingredient al poveștii ce urmează a fi spuse este descris cu o naivitate sinceră și plăcută și care, analizată retrospectiv, prevestește finalul. Povestea lui Edith m-a determinat să încep această călătorie de regândire și reformulare a ideilor proprii despre memorie — cunoaștere care devenise oarecum automată pentru mine, dar care a eludat, cumva, esența materială a ceea ce ar trebui să fie o ființă umană cu simțuri, percepții și o memorie sculptată de experiența personală.

Am întâlnit-o pe Edith în The Royal Bethlem, cel mai vechi spital de psihiatrie din lume, acum parte a spitalului Maudsley. The Bethlem a fost înființat în 1247 sub denumirea de The Bedlam. Bedlam a devenit însă un substantiv care indică haosul și nesiguranța, astfel că spitalul a fost redenumit, la începutul secolului XX, în Bethlem Royal. Unitățile naționale de tratament erau situate în grădinile de peste o sută de acri, pline de castani și aluni, ale spitalului. Timp de cinci ani, la începutul acestui secol, am fost medic-șef în Unitatea Psihiatrică Națională Perinatală, care a scăpat până acum de la decimarea serviciilor naționale de sănătate (NHS). Femei din toată Marea Britanie au fost transferate la noi pentru tratament de specialitate al bolilor psihiatrice perinatale — boli care apar în timpul sarcinii sau post-partum.

O familie de bursuci își săpase tunelul aproape de intrarea în clinica noastră. Mă opream deseori în dreptul intrării tunelului, privind la movila de pământ plină de iarbă, în speranța că își vor iți capetele, la un moment dat, să verifice împrejurimile. Făceam naveta între Londra și Dublin în acei ani, iar copilașii mei, în Dublin, așteptau în fiecare săptămână vești despre observațiile mele, dar au trebuit să le înlocuiască cu flori de câmp presate, primăvara și vara, și cu alune și castane sălbatice, toamna târziu. Mi-a plăcut mult, în cei cinci ani de la Bethlem, să readuc la viață femei ca Edith, prăbușite sub povara bolii provocate de psihoza post-partum. Majoritatea celor internate în clinica noastră sufereau de această psihoză rar pomenită — care se manifestă la 1 400 de britanice anual. Edith a fost internată în Bethlem la câteva săptămâni după nașterea primului său copil. Aceasta este povestea ei.

Edith nu fusese diagnosticată cu boli psihiatrice până la 34 de ani, când a născut prima dată. Sosirea copilului a fost așteptată cu bucurie, sarcina a decurs bine, ecografiile arătau un făt normal. Travaliul a decurs fără complicații, băiețelul s-a născut la termen. În zilele următoare nașterii, Edith s-a distanțat emoțional, părând tot mai dezorientată. Era stresată și preocupată, dar nu comunica sursa suferinței. Starea ei s-a deteriorat rapid, iar când a fost internată nu mai mânca, ci doar rătăcea fără țintă prin casă, ignorând copilul și restul lumii. Medicul de familie a consultat-o acasă și a îndrumat-o imediat către noi, pentru evaluare și tratament. Când am întâlnit-o pe Edith, am constatat că e neobișnuit de slabă, deși născuse de doar două săptămâni. Avea o expresie impenetrabilă și abia răspundea la întrebările noastre.

Observăm adesea mina de tip „blocat înăuntru“ la cei cu experiențe psihotice. De obicei, femeile cu psihoză post-partum aud voci, simt mirosuri — mai ales neplăcute — și au experiențe senzoriale care nu provin de la nimic sau nimeni din afară. Aceste halucinații auditive, olfactive (miros), vizuale sau somatice (atingere sau viscerale) sunt simptome ale psihozei. Mai întâi trebuie să stabilim dacă ceea ce considerăm ca fiind simptome sunt chiar experiențe senzoriale reale. Auzirea unui sunet, a unei voci umane reprezintă o experiență subiectivă, indiferent dacă vocea provine din afară sau este generată de creier, ca urmare a unor activări neuronale patologice. Experiența auzului vocii este aceeași, în ambele cazuri: originea senzațiilor este însă diferită. Dacă experiența este generată de activare neuronală patologică, cel care aude vocea va privi în jur, căutând sursa. Cei care au halucinații auditive arată de parcă ar vorbi cu ei înșiși deși, în realitatea lor, răspund vocilor pe care le aud și care, pentru ei, sunt la fel de reale ca vocile unor persoane adevărate.

Persoana psihotică rămâne astfel izolată, captivă într-o lume a percepțiilor eronate — interpretări defectuoase ale lumii exterioare. Ajunge chiar să creadă că are privilegiul accesului la un nivel senzorial la care noi, oamenii obișnuiți, nici nu visăm — un „al șaselea simț“. Majoritatea celor aflați în stări psihotice invocă forțe nevăzute — extratereștri, fantome, zeități, personaje magice sau, în cazul lui Edith, diavolul — pentru a explica aceste experiențe subiective, total diferite de ale celorlalți.

Edith era preocupată să găsească un sens experien­țelor ei foarte intense și nu putea răspunde la stimulii lumii exterioare. Ca majoritatea femeilor ajunse la paroxismul psihozei post-partum, părea să fie într-o stare de conștiență alterată, dincolo de lumea obișnuită. La evaluare, am observat că uneori Edith mă privea fix în ochi, alteori închidea ochii și, din când în când, fixa pe altcineva din echipă. Părea să privească la cineva situat pe direcția din care veneau vocile pe care le auzea. Mișcările ei erau exagerate și fără sens. Era reținută și încerca să-și ascundă confuzia și teama. Din perspectiva noastră, Edith răspundea la stimuli senzoriali care nu proveneau din lumea exterioară și avea psihoză post-partum.

Edith nu a mai avut grijă de copil. „Știa“ că nu e copilul născut de ea, chiar dacă arăta exact la fel. Copilul ei nu putea să miroasă a putred. Sigur fusese schimbat, cumva. La început, nu era sigură dacă bebelușul îi fusese luat, iar cel din fața ei era un substitut identic sau dacă pe el pusese stăpânire o forță spirituală malefică, probabil diavolul. Pe drumul spre Bethlem, a trecut printr-un cimitir familiar, aflat aproape de casa ei. Trăgând cu ochiul prin poartă, a văzut o piatră funerară mică, ușor înclinată. Și-a dat seama brusc că pruncul ei era înmormântat acolo. Piatra veche camufla mormântul proaspăt și era înclinată din cauza săpăturii noi. Era dovada că are un bebeluș impostor. Separarea malefică a lui Edith de copilul ei era acum completă și ea era prizoniera forțelor răului.

Nu a mărturisit aceste lucruri la internarea în spital — nici mie, nici altcuiva —, deoarece asta ar fi dus la dezvăluirea complotului și la expunerea ei. Dacă se prefăcea că nu știe nimic despre faptul că noi doar jucăm niște roluri pentru a o păcăli, atunci mai avea o șansă să se salveze. Nu putea să dezvăluie nimic. Intrase în jocul nostru, încercând să spună cât mai puțin posibil.

Ceea ce am observat în mod frecvent la femeile care suferă de psihoză post-partum este convingerea că apropiații lor — mai ales nou-născuții — sunt, de fapt, înlocuiți de un impostor. Acest fenomen se numește sindromul Capgras, după numele medicului care se pare că l-a descris pentru prima dată. Spun „se pare“, pentru că ideea schimbării copiilor cu alții apare mult mai timpuriu, chiar în poveștile vechi. Vom reveni la aceste povești la finalul cărții.

În afară de copil, Edith credea și despre partenerul ei că a fost înlocuit cu un impostor, un dublu identic, care complota pentru a-i face rău. Mi-a mărturisit asta luni mai târziu, după ce și-a revenit. Pentru că Edith era îngrozită că va ajunge prizoniera forțelor răului, voia să scape din spital. Refuza să-și ia medicamentele, despre care credea că sunt otrăvitoare sau, în cel mai bun caz, i-ar fi slăbit rezistența în lupta împotriva conspirației. Era convinsă că este singura rămasă să ne scape, înainte de instaurarea unei noi ordini. Soțul impostor și toată producția grotescă din jurul ei o vizau. Diversele gesturi între actorii implicați în această schemă aveau înțelesuri, nimic nu era accidental sau întâmplător.